Fragmente din carte

COROANA CU PENE    Capitolul 11

 

Fiecare din cei șaizeci de angajați așezați pe scaunele de pe laturile imensei mese care mobila Biroul Comun îşi mâncau sandvişurile şi păreau că îl ascultă cu atenţie pe Don Cavallo de Buco, adjunct. Şi totul a decurs normal până când tânăra, la început nebăgată de nimeni în seamă, s-a ridicat din scaunul pe care şedea şi s-a urcat pe el cu picioarele. Lucrul acesta a creat puţină foială şi nedumerire în zona aceea dar adunarea a mers mai departe. Tânăra a rămas în picioare pe scaun câteva minute bune privind foarte atentă la Don Cavallo de Buco de parcă documentul acela plicticos pe care îl citea o interesa în mod deosebit. Apoi însă, spre stupefacţia şi groaza tuturor celor de faţă, a mai făcut un pas şi, după ce a alunecat puţin dar s-a redresat foarte repede şi foarte bine, s-a suit cu amândouă picioarele chiar pe masa aceea lungă la care stăteau cu toţii. Purta nişte pantofi roşii cu toc ascuţit care se afundau în pluşul moale al feţei de masă. În clipa următoare femeile au scos exclamaţii de uimire şi chiar ţipete. Apoi, brusc, în tot Biroul Comun s-a făcut o linişte mormântală. Don Cavallo de Buco s-a oprit din cititul documentului şi a rămas prostit, uitându-se cu gura căscată la femeia care se afla acum în picioare pe masă şi se apropia încet de el printre hârtii şi stilouri. Nasul lui, strâmb de la o cădere din copilărie, deviase brusc şi mai mult către dreapta. Toată lumea, chiar şi Don Jotico, cel care la astfel de întâlniri trăgea un pui de somn, a privit uluită înspre tânăra care mergea încet pe mese, ocolind cu grijă stilourile angajaţilor. Iar în momentul următor, tânăra aceea tăcută care până atunci nu deranjase pe nimeni nici măcar cu un cuvânt, s-a oprit, a zâmbit ca de pe coperta unei reviste şi a făcut un lucru absolut extraordinar. Acolo pe masă, sub privirile înmărmurite ale tuturor, şi-a apucat cu mâinile fusta de o parte şi de alta şi, cu o smucitură puternică, şi-a ridicat-o peste brâu. O exclamaţie de oroare a răsunat în Biroul Comun. Pe dedesubt tânăra şi frumoasa domnişoară nu purta nimic. I s-au văzut coafura atentă şi oarecum modernistă din jurul clitorisului, coapsele frumoase, şoldurile. A făcut câţiva paşi pe masă ţinând încă fusta trasă în sus cu mâinile şi murdărind pluşul de praf apoi, privindu-i pe toţi, aşa cum nu îi privise niciodată până atunci, a strigat în suedeză uitându-se fix  către întrerupătorul general din perete:

 

– Eu am făcut atletism când eram mică!

 

– Aţi văzut mă, ce cur mişto avea! avea să fie mai târziu, în una din pauze când erau cu toţii aşezaţi pe fotolii şi fumau, singura replică pe care Don Olivares, palpânduşi atent buza de sus cu o batistuţă albă, avea să o facă referitor la incidentul acela.

 

COROANA CU PENE     Capitolul 27

 

La câteva zile după întâmplarea cu maşina cumpărată din târgul de la Alicante, primăvara, ca o turmă de animale de aer gonite din spate de calendar, se năpusti dintr-o dată peste ţinuturile acelea dintre ape invadând câmpurile, copacii, apa, cerul, totul. Totul. Lumina soarelui se rafinase şi se îndulcise iar prin crengile încă goale ale copacilor se alergau păsări mici şi certăreţe disputându-si înfoiate partenerii. Cerul căpătase un albastru mai dulce iar dimineţile conţineau în ele promisiuni fierbinţi.

 

Soarta îi zâmbea ca niciodată înainte. Lucrurile îi mergeau din plin. Avea acum tot felul de aparate care mai de care mai năstruşnice şi mai neobişnuite. Sandvişurile, plăcinetele turceşti şi covrigii le cumpăra în grabă de la unul din multele chioşcuri de sandvişuri care se deschiseseră în orăşel de către cei câţiva sefarzi care mai rezistaseră persecuţilor din timpul regatului. Le mânca pe stradă iar apoi îşi vedea de treaba lui care, de fapt, niciodată nu ştia cu adevărat care era. Şi din cauza aceasta, ajungea de multe ori acasă seara târziu, obosit şi adormea îmbrăcat cu hainele de peste zi pe una din laturile canapelei moderne pe care, într-un moment de plictiseală, şi-o cumpărase din Alicante. Dimineaţa însă, pentru a se trezi, ieşea pe balconaşul său de la etajul patru cu vedere spre fluviul halucinant şi de acolo se arunca în cap pe trotuarul de pietriş murdar şi neregulat din faţa intrării de bloc ca un săritor de la trambulină. Se strivea de caldarâm după care, aşa strivit cum era, se ridica în şezut şi spunea celor care treceau pe acolo: Vedeţi, eu sunt ăla…..

 

COROANA CU PENE     Capitolul 41

 

Doctorul trecu grăbit prin salon iar la patul lui nu stătu decât douăzeci de secunde.

 

-Ai grijă, să nu te mişti deloc vreo două zile, până se prinde.  Că dacă se prinde prost, nu te văd bine… Aici făcu cu degetul un semn ca atunci când vorbeşti cu un copil neastâmpărat. Vezi că ţi-am băgat două tije de argint uite atât de mari, mai spusese el arătându-i printr-un gest care lui Don Stephano în clipa aceea i se păru obscen, căt de lungi erau tijele. I-o spusese de parcă ar fi trebuit să fie mândru că acum avea în el tije aşa de mari de argint. Şi printr-o stranie spirală a minţii, în momentul acela de viziune eroică asupra destinului lui de bărbat generic şi de războinic la fel de generic, Don Stephano, chiar se simţi mândru. Gândul că era armat pe dinăuntru cu tije de argint născu în el un secret sentiment de mândrie. Valabil, desigur, doar acolo, în incinta spitalului. Şi asta pentru că cei mai mulţi bolnavi aveau tije mai simple sau mai grosolane, din metale mai ieftine. Faptul că tijele acelea erau inoxidabile îl făceau pe el însuşi să se simtă mai rezistent.

 

– Şi, ai grijă, să nu te mişti deloc câteva zile.

 

Don Stephano dădu cuminte din cap ca un copil ascultător. Desigur că va sta nemişcat. De ce să nu stea nemişcat, se gândi el exact în clipa în care simţi că ar fi dorit să se mişte puţin. Sigur că va sta nemişcat.

 

Doctorul, cu tot cortegiul lui de asistente şi studenţi care şi ei păreau bolnavi de un soi de tristeţe, sau poate că erau doar nedormiţi, trecu mai departe. Suita îl urmă ca un animal plural şi multiped. Doctorul trecu la paturile vecine. Era salonul cu cazurile cele mai grave. Domnul de alături, de exemplu, din care nu se mai vedeau decât ochii şi foarte puţin în jurul lor din cauza cochiliei savante de ghips în care fusese înţepenit  şi în care locuia de vreopatruzeci de zile, căzuse într-o zi, chiar când intenţiona cel mai puţin să facă lucrul acesta, de pe acoperişul casei. Căzuse peste nişte pietre mari şi colţuroase pe care el însuşi le adusese cu câteva zile mai înainte cu căruţa şi le depozitase în spatele casei. Avea acum bazinul făcut bucăţi şi era turnat în ghips de jos de la tălpi până la sus la gropiţa bărbiei. Desigur, toată lumea din salon, chiar şi femeile de serviciu care se răsteau la toţi pacienţii când veneau să spele pe jos, îl recunoşteau ca fiind bolnavul principal. La el ţipau mai puţin. Încercă şi el, din costumul lui de ghips care îl mânca zi şi noapte, să zâmbească la trecerea doctorului. Voia adică să pară drăguţ, să nu îl supere cu ceva. Să nu se supere adică doctorul că el îşi rupsese bazinul într-o mie de bucăţi şi că îi dădea acum lui de lucru. Doctorul ar fi putut la ora asta să mănânce un pui fript cu mujdei de usturoi. Sau să se pregătească să coboare cu skiurile austriece pe o pârtie special amenajată în miezul verii pentru doctori undeva în Alpi. Şi în loc de asta, trebuia să îi pipăie lui gipsul sub care nici nu puteai fi sigur că mai există ceva. Bărbaţi în pijamale pătate de sânge se foiau zile şi nopţi asteptând să li se se sudeze oasele sau să li se vindece buturile amputaţiilor. În spitale, dacă îl superi cu ceva pe doctor, poţi să nu te mai faci niciodată sănătos. Doctorul îi pipăi ghipsul cu o mină serioasă şi profesională, de parcă ar fi vrut se convingă că nu era de fapt cauciuc, apoi, scuturându-şi discret degetele cu care atinsese ghipsul, trecu mai departe. Omul zâmbi mulţumit. Acum ştia, până mâine, la următoarea vizită, că urma să se facă bine. Desigur, nu se va mai urca niciodată pe acoperişul casei ci doar cel mult până la streaşină, să repare burlanele. Apoi doctorul intră pe aleea dintre celelalte rânduri de paturi, de lângă ferestre, şi se opri în dreptul celui căruia îi amputase mâinile cu vreo trei zile în urmă. Glumi cu el şi toată lumea râse cu poftă. Chiar şi cei care în suita lui păreau trişti. Iar după ce doctorul şi toţi cei care mergeau în urma lui părăsiră încăperea, în salon se lăsă o linişte în care, cu ochii ţintuiţi şi goi, fiecare îşi evalua, cu o aşteptare anxioasă, şansele de a supravieţui sau de a rămâne schilod.

 

Reveni cu privirea în tavanul alb, gândindu-se, într-o doară, oare ce o fi făcut doctorul cu mâinile amputate ale tânărului electrician. Le-a aruncat la gunoi. Poate le găseşte cineva pe acolo…

 

Se trezise din anestezie într-o sală aglomerată cu paturi lipite unul de celălalt şi în care toţi ceilalţi pacienţi erau morţi. Cînd deschisese ochii, el încă nu exista. Nu exista decât tavanul despre care nu ştia încă însă că era tavan. Apoi începuseră să existe şi pereţii, şi ferestrele, şi paturile şi, în fine, începuse să existe şi el. Să îşi amintească că fusese operat. Dar de ce îl aduseseră în camera asta înghesuită cu paturi în care toţi pacienţii erau morţi, nu putea să înţeleagă. I se spusese să nu îşi mişte capul cînd se va trezi şi încercă să nu îl mişte. Apoi îşi zise că nu se poate întâpla mare lucru dacă şi-l va mişca puţin spre dreapta. Nausicaa era acolo pe marginea patului, aşteptând cu o seriozitate religioasă ca el să se trezească. El îşi mişcă puţin capul ca să o poată privi şi prin înceţosarea aceea a anesteziei care se destrăma îi văzu chipul frumos şi îngrijorat privind îngrozită în jos către el. Era greu să îşi închipuie o trezire din anestezie mai frumoasă decât aceea. Doar că Nausicaa nu putuse să stea mult. „Eşti bine?” îl întrebase ea privindu-l în ochi. El habar nu avea ce însemna în momentul acela să fii bine dar faptul că era în viaţă i se părea grozav. De aceea, în loc de răspuns, îi zâmbi. Apoi ea se ridică, şi dintr-un motiv pe care el nu şi-l mai amintea acum, spusese că trebuie să plece. Şi plecase. El rămăsese acolo în camera aceea a spitalului din Alicante împreună cu ceilalţi morţi care, ca şi el, gemând, începeau să se trezeasă unul câte unul în mirosul acela greu de chimicale şi zemuri.

 

COROANA CU PENE      Capitolul 50

 

            – Am cerut pedeapsa cu alergarea de lei, spuse bărbatul cel înalt şi gras când el ieşi pe uşa cabinetului adresându-i-se ca şi cum era dator să îi dea socoteală. Naram-Sin a fost de acord.

 

Don Stephano tresări şi îşi ridică privirea din amintire spre faţa bărbatului. Îl privi de aproape. Brusc, timpul începu să se învârtească cu repeziciune pe faţa bărbatului în turbioane mici întinerindu-i fizionomia până la cea pe care Don Stephano, în sfârşit, o putu recunoaşte. Ce straniu era totul! Îl recunoscuse şi de aceea se uita la el cu mirare şi cu părere de rău. Îşi dădu seama că îi pare rău şi îi păru bine că putea să îi pară rău. Poate că era pe calea cea bună. Bărbatul acela din faţa lui era Don Aleco Procurorul. Don Aleco care trăise încă din tinereţe la curtea regilor assirieni unde reprezenta acuzarea. În ciuda cruzimii lor, el fusese întotdeauna un oaspete binevenit şi de vază la curţile lui Assurbanipal şi a lui Assurnasirpal, la cele ale lui Sargon întâiul sau Shalmaneser al treilea şi întotdeauna fuese tratat cu respect. I se permitea accesul în biblioteci şi prezenţa la toate speţele în cauză la care voia să asiste. Iar el, uitând temporar de nevasta lui de care era incapabil să divorţeze, era încântat de lucrul acesta. Acolo se dăduseră cele mai severe pedepse din istorie. Se tăiaseră cele mai multe nasuri, cele mai multe mâini şi picioare, se scoseseră cei mai mulţi ochi. Se arseseră de vii cei mai mulţi prizonieri şi fuseseră sfârtercaţi cu fiarele cei mai mulţi nevinovaţi. Acum, iată, locuia definitiv în Assur şi putea să facă efectiv recurs în anulare la cele mai feroce şi mai sângeroase dintre sentinţe. Alunecând prin timp după voia lui, putea să îi reînvie pe cei schingiuiţi şi omorâţi în chinuri inimaginabile. Don Stephano nu spuse nimic. Se hotarî să lase lucrurile aşa cum erau. Oricum, din antichitatea în care trăia, Don Aleco nu numai că nu l-ar fi putut recunoaşte dar nici măcar nu l-ar fi putut vedea. Trecu pe lângă el întrebându-se ce se întâmplase oare cu sărmanul lui prieten şi în acelaş timp rugându-se în sinea lui să nu fie luat pe neaştepate de vreun vortex şi dus în Assur sau în Niniveh înainte de a ajunge în cameră. Fără îndoială Don Aleco băuse prea multă vodcă şi luase prea multe palme zdravene de la turbulenta lui soţie. Lucrul acesta îi zdruncinase, după cum se vedea, creierul. Şi ce bărbat frumos fusese Don Aleco în tinereţe… Suplu şi cu o bărbie ascuţită care te făcea să crezi că omul acela venea mereu spre tine.

 

Intră în camera lui.

 

Se pipăi pe pijamale. Nu i se întâmplase nimic. Era în regulă. Putea să îşi ia medicametele şi să se întindă pe pat. Se gândi la Maica Antoaneta şi, în timp ce punea una din pastilele albastre pe limbă, îşi dădu seama că de fapt îi plăcea de ea. I-ar fi plăcut să meargă cu ea în concediu prin una din posesiunile de peste mări ale fostei coroane şi să locuiască la un hotel curat de pe o plajă pustie. Doar că el nu avea concedii. Şi nici hotelurile nu se construiesc pe plaje pustii. Şi nu mai avea decât trei escudos de argint. Abia de i-ar fi ajuns să ajungă înpoi în La Mancha. Înghiţi pastila şi trecu la următoarea. Următoarea întrevedere cu Maica Antoaneta urma să o aibă mâine după amiază.

 

I se păru că aude trecând un avion.

 

Termină cu pastilele şi se întinse în pat. Se pipăi pe pijamale. Era în regulă, nu se întâmplase nimic. Nausicaa era cu spatele, aplecată deasupra aragazului şi se uita atentă în cratiţa cu cartofi pai puşi la prăjit. Purta doar un maieu alb şi lung, mulat pe corp. În lumina de neon a bucătăriei maieul ei devenea orbitor de alb şi de aceea Don Stephano alunecă şi adormi într-un somn alb. Dormi împreună cu Nausicaa multe ore în acel somn alb de la un capăt la altul şi, după un timp nedefinit, se trezi speriat şi alert. De parcă ar fi avut ceva urgent de făcut. Se ridică brusc în picioare şi se duse până la uşă. Puse mâna pe clanţă ca să o deschidă dar în acelaş moment îşi dădu seama că nu avea unde să se ducă. Şi că nu trebuia să se ducă, în fond, nicăieri. Nausicaa se afla la capătul lumii iar el nu avea bani nici pentru un bilet de clasa a doua la trenul spre La Mancha. De ce ar mai fi ieşit din cameră? Să facă ce?

 

 

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Codul introdus nu corespunde. Încearcă din nou.