Persoana întâi

Sunt Constantin Ciucă, ruda cea mai apropiată a Regelui

 

M-am nascut la 16 mai 1958 pe malul Dunării, în Brăila și din cauza asta am avut tot restul vieții nevoie de o apă în preajma mea ca să mă pună în echilibru cu propriile mele demențe și dezechilibre.

Despre IMAG0081Brăila naşterii mele nu mai am amintiri. Doar fulgurări dintr-un timp ulterior în care gustul de bragă se amestecă în creierul unui băiețel cu clănţănitul metalic al tramvaielor galbene pe un bulevard care n–am ştiut niciodată unde duce, și cu amenințările tatei că o să-mi dea bătaie.

 

Din Brăila am dispărut repede. Tatăl meu a fost militar şi de aceea, împreună cu el, familia a bătut ţara de la drepta la stânga şi de la stânga la dreapta în locuinţe din care nici nu ne așezam bine că trebuia să și plecăm. Am urmat şcoala generală în Caransebeş  într-o vreme în care terenul de joacă al copiilor nu era monitorul ci dealurile, câmpurile, pădurile, râurile. De aceea oraşul şi împrejurimile au rămas pentru mine, topografic şi emoţional vorbind, o copie terestră perfectă a paradisului. Pentru liceu, am plecat de acasă  la Breaza, la Liceul Militar, cu un tren personal plin de negricioși și femei grase și în trenul ăla am băut pentru prima dată în viața mea urină de șobolan. Se numea coniac. A fost peste puterile mele. În anul patru, deşi luam mereu premiul întâi, am fost exmatriculat. Pe motive de incompatibilitate. Asta se întâmpla în 1977. În acelaş an am dat examen de admitere la Universitatea din Sibiu la engleza-română dar pentru pentru că imi plăcea prea mult să mă plimb cu motoreta unui cunoscut chiar când era vremea să intru la examen, și nici nu citisem Răscoala lui Rebreanu, nu am intrat. Am intrat însă în toamna aceluiaş an, după ce am învăţat în trei săptămăni limba rusă în dormitor, cu ușile și ferestrele astupate cu pături ca să nu știu daca e noapte sau zi,  la secţia de engleză–rusă a Univeritaţii din Galaţi. Expres pentru mine, mai rămăseseră patru locuri pentru sesiunea de toamna. Nu am ocupat decât unul.

Înfumurare

Pentru că începusem să mâzgălesc poezii  încă de pe la zece ani iar prin clasa a noua am început să scriu un roman plicticos și apologetic despre cum încercam să scap de masturbare amăgind o colegă dela Casa Pionierului cu bomboane fondante și declarații mincinoase, un roman, desigur, neterminat şi pierdut, am ajuns de tânăr să cred că literatura are nevoie de mine în aceeaşi măsură în care eu aveam nevoie de ea.

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

* Codul introdus nu corespunde. Încearcă din nou.