Arhiva lunii noiembrie 2009

Despre scrierea cărții

Cartea asta a fost scrisă și rescrisă pe parcursul a multor ani de zile și de aceea, la fel ca și vinul, împachetează în ea emoții adânci, distilate în esențe rare și scumpe.

 

O parte din ea a fost scrisă într-o cameră coșcovita dintr-un orășel dobrogean apatic şi fierbinte unde am stat 7 (șapte) ani de unul singur într-o cameră cu cărți pe care mi-am dat salariile de profesor. Exagerez însă când spun că am trăit singur. Am avut colegi de cameră excentrici, de toate culorile și de toate mărimile pe care nu i-am identificat însă niciodată corect pentru că la gândaci nu mă pricep prea bine .

 

O altă parte a fost scrisă în singurătatea sterilă cu iz de chilie din apartamentul cavernos al părinților mei, bătrâni şi bolnavi, dintr-un cartier proletar al unui oraș odată fost boieresc. M-am ferit tot timpul cât am stat acolo să îi deschid fereastra pentru a nu simți vreun imbold incontrolabil de a comite o crimă. În faţa blocului, pe spațiul unde trebuiau să fie în mod normal ronduri cu crăițe și petunii, se strângeau să facă grătare şi să bea bere cât e ziua de lungă câteva familii de ţigani care se întreceau unii pe alţii cu mereu aceeaşi gamă de înjurături lipsite de imaginAss Medina 0ație şi râgâieli demonstrative. Lor le mulţumesc pentru că ce ar fi fost cartea asta fără nevroză?

 

În fine, o altă parte a romanului a fost scrisă printre portocalii înfloriţi în alb şi leandrii plesniţi în ciclam din cetatea mereu însorită a Fesului, plină de cerșetori pedanți și măgăruși cuminți, pe pământul roşu şi fierbinte al Marocului. Acolo, într-o cameră mică dar curată, reținut o vreme într-un prizonierat amical şi benevol de o femeie căreia îi mulțumesc acum pentru toate, am scris în fiecare dimineaţă, de la prima chemare a muezinului până la ora fierbinţelii când trebuia să las naibii totul şi să mă trântesc în jetul de aer condiţionat din salon, cele mai reuşite pagini ale părții a doua.

Capitolul 43

         Întinzând mâna către Nausicaa, zise încet:

          – Dă-mi, te rog, legătura de chei.

          Nausicaa scoase legătura de chei din poşetă şi i-o întinse. Don Stephano o luă, răsfiră cheile şi, după ce apucă în mână una micuţă, galbenă, i-o arătă Nausicăi şi spuse:

         – Ştii unde îmi ţin eu soldaţeii de plumb?

         Nausicaa se uită drept în ochii lui şi spuse simplu:

         – Da, pe raftul de lângă oglindă.

         – Exact. Uite, te duci acasă şi dai soldaţii de plumb la o parte. În spatele lor sunt nişte maşinuţe. Le dai şi pe alea la o parte. Să ai te rog grijă că la una i s-au desprins două roţi, să nu se piardă. Aşaa… În spatele maşinuţelor sunt nişte cărţi. Printre ele este una mare neagră, pe care scrie Immanuel Kant.

          Nausicaa îl privea atent şi memora cu exactitate ceea ce spunea el.

            – E o carte groasă şi grea. O tragi de acolo de pe raft iar în spatele ei a sa găseşti o cutiuţă de fier. De fapt este de bronz, dar nu contează. O scoţi de acolo şi ai să vezi că are o încuietoare mică în care se potriveşte cheiţa asta. Înţelegi?

           Amândouă femeile îl priveau cu atenţia încordată la maximum. Don Stephano nu putu să nu observe că, transfiguată de curiozitate, Jinia părea şi ea o femeie frumoasă. Dădură din cap ca la o comandă. Apoi Don Stephano continuă:

           – Descui cutiuţa iar în ea ai să găseşti cincizeci de ludovici de aur. Iei de acolo patruzeci şi i-i dai lui maic-ta să plătească datoria. Pe urma închizi cutiuţa şi o pui la loc. Sau unde vrei tu. Şi să nu uiţi să pui soldaţii de plumb exact aşa cum au fost. Bine?

          Nausicaa dădu din cap în semn că a înţeles. Ochii Jiniei începură să lucească de parcă luase un drog. Se ridică de acolo de unde şedea pe margine, veni la el la capul patului şi, ridicându-l puţin de pe pernă, îl apucă în braţele ei vânjoase şi îl îmbrăţişă. Îi căută buzele şi i le sărută cu buzele ei mari şi cărnoase. Îl strânse la piept câteva secunde bune, gata să îl sufoce. Se lăsase peste el iar ţâţele ei mari se presau acum de pieptul lui, dezgolite de decolteul bluzei. Îi dădu drumul în cele din urmă şi se ridică. Nausicaa se uita la ei serioasă. Nu făcu nici un gest decât băgă la loc legătura de chei în poşetă şi trase fermoarul.

          – Şi, zi aşa, izbucni Jinia dintr-o dată, eliberată, tare de se auzi în tot salonul. Ha ha ha, credeai ca ţi-au tăiat aştia pula, î?

         Şi izbucni într-un râs atât de sănătos încât se îndoi pe spate.

         Tot salonul izbucni în râs. Chiar şi din interiorul cochiliei de ghips se auziră căteva râsete slabe. Lui Don Stephano i se făcu jenă. Într-adevăr, aşa crezuse. Nu fusese de fapt decât o sondă introdusă pentru a urina mai uşor.

– Mă, mamă! exclamă încet Nausicaa, ruşinată.

Apoi îşi luară rămas bun. El rămase în pat rezemat în şezut şi le privi depărtându-se spre uşă. De acolo din uşă, Jinia îi trimise bezele şi ieşi. Nausicaa rămase o fracţiune de secundă mai mult în cadrul uşii şi îl privi de acolo drept în ochi. Apoi ieşi şi dispăru pe holuri. În urma ei, ameţit şi strecurându-se cu dificultate prin propriul destin ca printr-un hăţiş care îl zgâria, Don Stephano se gândi la cele două roţi ale maşinuţei care se puteau desprinde cu uşurinţă dacă nu erau manipulate cu grijă. Totuşi, le-ar fi găsit uşor. Nu aveau unde să cadă în altă parte decât pe covor.

Capitolul 38

              Se vedeau două fete tinere în două fustiţe scurte, roşii. Una dintre ele se mişcă spre şosea iar Don Stephano  crezu că au de gând să facă autostopul. Încetini dintr-o formă pasageră de curiozitate.

            – Ia uită-le, zise pe neaşteptate Nausicaa.

            – Pe cine? întrebă Don Stephano neînţelegând la cine se referea şi privind în aceaş timp spre stânga şoselei. 

            – Pe fete, spuse ea.

            – Care fete? întrebă el.

            – Fetele de la pod.

            În primul moment nu îşi dădu seama despre ce fel de fete era vorba.

            – Le cunoşti? întrebă el mirat

            Apoi brusc îşi aminti de ceea ce spusese Halea de Lunfarda despre pod şi despre ceea ce se face la pod. Îl cuprinse ruşinea. Privi scurt către ea să îi vadă faţa. Se gândi că ar fi putut să înţeleagă ce gândea despre fetele acelea. Şi despre ce făceau ele. Dar ea avea aceeaşi privire, egală, din care nu răzbătea nici o emoţie. Îşi ţinea picioarele lipite unul de altul, dezgolite până sus şi privea netulburată prin parbriz către cele două tinere care acum ajunseseră foarte apoape. Seninătatea ei, poziţia ei în maşină, fetele de afară şi o căldură între picioarele lui Don Stephano. O căldură şi un început de mişcare între picioarele lui.  

            Încetini şi mai mult. Una dintre fete ajunsese la marginea şoselei şi acum începuse să ridice mâna dreaptă. O vedea bine. Avea părul negru şi lung iar picioarele îi erau puternice şi bine proporţionate, de atletă. Maşina ajunse în dreptul ei. Fata se lăsă puţin în jos ca să poată fi văzuă prin parbrizul lateral. Şi făcu un gest neaşteptat care îl tulbură: deschise larg gura spre el iar cu mâna pe care o avea ridicată arătă către interiorul gurii. Se vedea ca într-o fereastră. Avea gura larg deschisă şi cu degetul mâinii drepte arăta  adânc în interiorul gurii, spre gât. Din trecerea încetinită a maşinii Don Stephan o văzu pe tânăra care îl privea drept în ochi solicitând din partea lui să îi bage ceva în gură. Să îi bage ceva în gât. Îi vedea omuşorul din gât, palpitând. Îi vedea şirurile de dinţi ducându-se către fundul roz al gurii şi o carie la un molar. În spatele incisivilor de jos strălucea adunată puţină salivă. Fata aceea îi cerea lui să îi introducă o parte a trupului său acolo, în gura aceea cu care tocmai mestecase nişte biscuiţi. Era atât de neaşteptat, de vulgar şi de aiuritor ce făcea acolo tânăra încât îl cuprinse o frică stranie.

Capitolul 30

             Voi să spună ceva însă chiar atunci, enervată că Juan de Simio ar fi putut primi nişte bani pe care nu îi merita când de fapt, dintre toţi, ea fusese cea mai bolnavă, Halea de Lunfarda interveni hotarâtă. Şi, îndreptându-l pe Juan Simio către o nouă locaţie, zise cu ciudă:

            – La pod, tată. La pod pentru un milion.

            – La pod să te duci tu, răspunse el strâmbându-se la ea şi făcând un gest obscen cu mâna.

            Don Stephano nu dădu prea multa atenţie schimbului lor de replici dar întrebă într-o doară:

            – La pod?! De ce la pod?! Ce e acolo?!

            O clipă, tăcură toţi, miraţi.

            În clipa următoare însă Jinia şi Juan Simio izbucniră în nişte râsete înfundate. Don Stephano hotarî să se lase păgubaş şi să plece. Doar că Halea de Lunfarda nu putea să îndure aşa ceva. Se ridică din pat în picioare şi îl privi nevenindu-şi să îşi creadă urechilor, revoltată. Îşi puse mâinile ei noduroase în şoldurile mici şi exclamă:

            – Maaamă, ce prost! Auzi, ăsta nu ştie ce se face la pod.

            În vocea ei se citea multă mirare şi la fel de mult dispreţ.

            – Dar tu pe ce lume trăieşti, domnule? îl întrebă ea scandalizată pe Don Stephano. Apoi îşi ridică ochii în tavan şi întrebă nedumeită întreaga populaţie a planetei: Pe ce lume trăieşte ăsta oare? Mamăăă, ce mă enerveazăăă!

            Don Stephano, încurcat, îi zâmbi. În clipa următoare Halea de Lunfarda se hotărî că e momentul să îl lumineze. Întrebă foarte serioasă:

            – Tu chiar nu ştii care e treaba la pod?

            Don Stephano zâmbi şi dădu din cap în semn că nu. Zise fără curaj, amintindu-şi de incursiunile lui cu barca:

            – Sunt niste pescari care vând peşte proaspăt.

            Jinia si Juan Simio izbucniră în râs. Domnul Titi privea serios în bombeuri. Atunci Halea de Lunfarda zise cu o eleganţă superioară şi condescendenţă:

            – La pod se suge pula, tată. Înţelegi?

            Lui Don Stephano i se păru că nu înţelesese. Zise:

            – Ce anume?

            – Se suge pula pe bani. Asta se face la pod, explică ea suplimentar.

            Apoi se întoarse din nou, dezgustată, spre televizor.

Capitolul 22

            Îi ridica rochia neagră şi îi dezvelea fesele albe şi rotunde, proaspete ca un două fructe tropicale. Ceva incepea să i se mişte între picioare. Tocmai începuse să se descheie la pantaloni cu gând să şi-i dea jos când chiar atunci o femeie, îmbrăcată şi ea în negru, ieşi din mulţime, se apropie de copilă, o cuprinse pe după umeri, şi, izbucnind în plâns, o ridică după mai multe încercări, în picioare. Plângeau acum amândouă pe marginea gropii. Don Stephano reveni din văzduh. Durerea aceea din fălci se eliberă prin două lacrimi. O întrebă pe Dulcineea în şoaptă:

             –  Cine e fata aceea?

             –  Ei, cine să fie? răspunse tot în şoaptă ea uşor iritată de aşa întrebare. Ce, tu nu ştii? E Nausicaa, fata cea mare a lui Don Ligueros.

              Da, ştia. O recunoscuse. Era fetiţa care se jucase odată, de mult, în iarba înaltă de sub plopi.

              – Aşa de mare a crescut? mai zise el într-o doară.

               Dulcineea se simţi datoare să răspundă printr-o explicaţie exactă cu o voce care părea să fi făcut în prealabil nişte calcule aritmetice:

              -Păi da, cred că are deja vreo şaptesprezece ani. Dacă nu cumva chiar mai mult…

Capitolul 11

              Şedinţa a începu normal şi s-a desfăşurat normal. Fiecare din cei şaizeci de angajaţi aşezaţi pe scaunele de pe laturile imensei mese care mobila Biroul Comun, îşi mâncau sandvişurile şi păreau că îl ascultă cu atenţie pe Don Cavallo de Buco, adjunct. Şi totul a decurs normal până când tânăra, la început nebăgată de nimeni în seamă, s-a ridicat din scaunul pe care şedea şi s-a urcat pe el cu picioarele. Lucrul acesta a creat puţină foială şi nedumerire în zona aceea, dar adunarea a mers mai departe. Tânăra a rămas în picioare pe scaun câteva minute bune privind foarte atentă la Don Cavallo de Buco de parcă documentul acela plicticos pe care îl citea o interesa în mod deosebit. Apoi însă, spre stupefacţia şi groaza tuturor celor de faţă, a mai făcut un pas şi, după ce a alunecat puţin dar s-a redresat foarte repede şi foarte bine, s-a suit cu amândouă picioarele chiar pe masa aceea lungă la care stăteau cu toţii. Purta nişte pantofi roşii cu toc ascuţit care se afundau în pluşul moale al feţei de masă. În clipa următoare femeile au scos exclamaţii de uimire şi chiar ţipete. Apoi, brusc, în tot Biroul Comun s-a făcut o linişte mormântală. Don Cavallo de Buco s-a oprit din cititul documentului şi a rămas prostit, uitându-se cu gura căscată la femeia care se afla acum în picioare pe masă şi se apropia încet de el printre hârtii şi stilouri. Nasul lui, strâmb de la o cădere din copilărie, deviase brusc şi mai mult către dreapta. Toată lumea, chiar şi Don Jotico, cel care la astfel de întâlniri trăgea un pui de somn, a privit uluită înspre tânăra care mergea încet pe mese, ocolind cu grijă stilourile angajaţilor. Iar în momentul următor, tânăra aceea tăcută care până atunci nu deranjase pe nimeni nici măcar cu un cuvânt, s-a oprit, a zâmbit ca de pe coperta unei reviste şi a făcut un lucru absolut extraordinar. Acolo pe masă, sub privirile înmărmurite ale tuturor, şi-a apucat cu mâinile fusta de o parte şi de alta şi, cu o smucitură puternică, şi-a ridicat-o peste brâu. O exclamaţie de oroare a răsunat în Biroul Comun. Pe dedesubt tânăra şi frumoasa domnişoară nu purta nimic. I s-au văzut coafura atentă şi oarecum modernistă din jurul clitorisului, coapsele frumoase, şoldurile. A făcut câţiva paşi pe masă ţinând încă fusta trasă în sus cu mâinile şi murdărind pluşul de praf apoi, privindu-i pe toţi, aşa cum nu îi privise niciodată până atunci, a strigat în suedeză uitându-se fix  către întrerupătorul general din perete:

            – Eu am făcut atletism când eram mică!

           – Aţi văzut mă, ce cur mişto avea! avea să fie mai târziu, în una din pauze când erau cu toţii aşezaţi pe fotolii şi fumau, singura replică pe care Don Olivares, palpânduşi atent buza de sus cu o batistuţă albă, avea să o facă referitor la incidentul acela.

Capitolul 10

             -Ce faci, te culci?

            Glasul iubitei evocă vitamine. Vitamine şi nemulţumire. Poate că ar trebui să spele vasele. Poate că ar trebui să dispară. Poare că ar fi trebuit să sape undeva o groapă adâncă daca asta i-ar fi facut trebuinţă Dulcineei. Mereu, dintr-o pricină sau alta e nemulţumită de el.

            – Mă lungesc.

            Iubita vine spre pat dezvelindu-şi în mers piciorul rotund. Memoria, far aprins în soare. Fusta foşneşte plăcut în timp ce iubita chiar vine, vine, întrutotul la dispoziţie. Adică întâmplător, datorită, dezvoltării excesive a transporturilor rutiere, feroviare sau a altor mijloace de apropiere şi îndepărtare. Trenuri şi munţi. Şi lacuri şi glob pământesc ca şi o colcăială universală în care, în gălbenuşuri tremurânde, germinează legile statistice. Iubita vine din lege, întâmplător. Vine statistic spre pat dezvelindu-şi rotundul piciorului şi în cameră se ridică spre tavan chiote pe străzile din Rio în carnaval, încinse maroniu de fierbinţeala nisipului pe plaja de nudişti.

             – A cam ieşit igrasia prin pereţi, zice el pocninu-şi degetele.

              În arcul de cleşte dintre amiază şi înserare, după amiaza zace obeză, topindu-se ca o bucată de unt pe cerul fierbinte străpuns de linii orizontale, verticale, oblice, curbe. Suprapusă, iubita începe să îşi descheie nasturii fustei. Iubita se dezbracă în timp ce în stradă se atinge pragul de sus al pudorii. În carne, apoi în haine şi maşini, bărbaţii şi femeile îşi ascund de minune nudul perfect al scheletului. Cimitirul umblă în două picioare prin oraş deghizat sub multicolorul textil. Cimitirul se plimbă vesel prin oraş.

              -Unde vezi tu igrasie, zicea ea mirată şi priveşte nedumerită spre tavan. Apoi întreabă: De ce zâmbeşti aşa? iar teama din glasul ei lustruieşte mărul strălucitor al coapsei.

               Atâta anormalitate în normal.

              -Nu înţeleg de ce zâmbeşti aşa. E ceva care nu îţi place la mine?

            Fusta iubitei a căzut pe podea. Ar trebui să spună ceva dar minunile cuprinse de atrofie degenerează în lucruri, îmbrăcându-le într-un strat ignifug de azbest. Trupul ei frumos a răms gol şi drept în semiumbra domitorului. Animalele eviscerate din laboratorul de ştiinţe naturale se mişcă prin formol, încet, încet, căutându-şi atitudini şi poze romantice una în văzul celeilalte, doar formolul mai simţindu-le nesiguranţele. Tata. TATAAAA…. Ia te uită, urma de la chiloţi rămasă întipărită în carne pe fesele iubitei, câte urme, câte urme, câte concepte şi, haida de, câtă filosofie trece în mersul piticului pe torsul iubitei aşezată acum pe marginea moale a patului. Evrika, aşa, ca existenţă de sine stătătoare.

              -Totul îmi place la tine…

               Ah, da, iubita, chiar ea. Pieptul ei frumos saltă regulat. După întoarcere e peretele privit de aproape, zgrunţuros şi rece, arcurile scrâşnind, o sută optzeci de grade parcurse de umăr, ureche şi cealaltă infinitate de extrernităţi precum şi iubita rămasă la spate.

            -De ce îmi întorci spatele Stepho? Ce ai astăzi?         

            Numai cine nu a vrut nu a avut-o pe Olga.

            Ce prostie!

            Tolstoi în disperare de cauză cu o biblie mare într-o mână şi cu o cazma de grădină în cealaltă. De lucru, a lucra, a fi în activitate. Peretele şi ochii. Rotirea lor în inversul celor o sută optzeci de grade mai dă la iveală tavan şi colţ de şifonier, iubita întinsă pe pat alături de mine.

             Îi mângâi părul, gâtul şi sânul. Şi în clipa în care la rădăcina pleoapei mele se strânge o lacrimă, iubita zâmbeşte. Şi într-o clipă predicatele lumii coagulează luând forma vieţii mele. O clipă, o clipă doar, foarfeca metafizică mă decupează din viaţa mea cea cu cimitir şi mângâi coapsa iubitei cu înţelegere şi cu drag şi m-aş ridica chiar să îi sărut rotundul umărului dacă nu m-aş simţi atât de atlet cum mă simt alergând cu viteza luminii pe pista din jurul trupurilor noastre, ca să ne văd de multe ori, din toate părţile. Aş săruta-o dar la viteza aceasta carnaţia devine o pulbere fină care râde direct din tabloul lui Mendeleev. Râde sau stă sau se combină, putând rezulta chiar hidrogenul sulfurat.

              Dulcineea deschide ochii. Se privesc unul pe altul de aproape, cu uimire, tensionaţi. Încet-încet, în dormitorul de umbră, transpirate, trupurile lor încep să se îndrepte lent spre periferiile acestui mare miracol.

               Iar apoi, nu îşi mai spun nimic. Închid amândoi ochii.

               Iubita respiră acum regulat odihnindu-se pe pieptul lui, geana ei stângă îi atinge gulerul cămăşii pe care nu a mai avut timp sa o dezbrace, piciorul îndoit din genunchiul gol, lustruit, strălucitor în scânteile roşietice ale după-amiezii, îi cuprinde pulpa. Iubita e acum lipită de el, relaxată, baletul straniu al mâinilor ei în părul lui s-a retras într-o alungire naturală şi plină de graţie a degetelor. E linişte cu sforăit de câine. Don Stephano închide ochii. O întrerupere bruscă de lumină. O masă cenuşie, diformă. Ceva mic, neînsemnat. Universul. Parcă păianjenul. Parcă magazinul din centrul oraşului. Parcă vreun prieten din copilărie, parcă tata venind târziu şi obosit de la muncă cu cizmele lui uriaşe de metal. Parcă Mendeleev. Şi simultan, şi somnul simultan.

Capitolul 1

              Dar ce este doamnă, la urma urmei şi meningele ăsta? se întrebă el deziluzionat de această neaşteptată revelaţie anatomică. Ce este altceva dacă nu doar o sărmană pieliţă gânditore nu mai mare decât o batistuţă? Atât! O batistuţă gânditoare.

             În momentul acela Don Stephano tresări, se opri din scris şi îşi încordă auzul. Avusese impresia că cineva ciocănise la uşă. Rămase câteva clipe cu capul pe jumătate întors spre uşă, cu urechea ciulită. Acum nu se mai auzea. Era o nemulţumire de-a lui aceasta. Un lucru pe care nu şi-l putea explica şi care uneori îl ruşina în faţa lui însuşi: deseori avea impresia că cineva ciocăneşte la uşa lui. Se ducea, deschidea, nimeni. De cele mai multe ori nu era nimeni. Şi atunci rămânea ruşinat în cadrul uşii. Ba uneori făcea chiar câţiva paşi în afară, să se convingă, gândindu-se că presupusul vizitator, în timpul în care se ridica el de la măsuţă şi până ajungea la uşa de la intrare, putea să plece şi să fi dat deja primul colţ.

             Mai aşteptă câteva clipe apoi, nesigur, se ridică din scaun şi porni spre intrare.

             Deschise. Nimeni.

             Rămase totuşi în cadrul uşii preţ de câteva secunde, ca şi cum ar fi trebuit să se justifice în faţa nenumăratelor fiinţe de aer care îl priveau din faţa spălătoriei, de pe acoperişul cantinei şi de pe băncile din faţa atelierelor. Apoi, după ce se simţi justificat, privi o vreme tufa de trandafiri de la capătul aleii. Închise uşa şi se întoarse în cameră.

VOI SUNTEȚI GAZDELE REGELUI. VORBITI AICI DESPRE CARTE. SAU DESPRE ORICE ALTCEVA.

             Pentru mine, ca ruda cea mai apropiată a regelui și căruia, drept urmare, îi pasă cel mai mult de soarta lui, e un sentiment grozav să știu că o altă minte, încărcată cu alte evenimente si altă istorie, cu totul necunoscute mie, îl primește în intimitatea ei. Eu l-am încoronat și i-am dat drumul în lume fără alt mijloc de subzistență decât  insistenta de a bate pe la ușile cititorilor si norocul de a da peste unii care sa îl primească în istoria lor pentru o zi, pentru o săptămână. Sau pentru o viață întreagă. Mulțumesc dela distanță tuturor acelora care îi deschid ușa și îl primesc în gândurile lor.