Arhiva categoriei: Fără categorie

Capitolul 29

Capitolul 29

 

 

”Avea pe el nişte pantaloni largi de culoarea nisipului şi nu se putea deloc hotărî dacă îi plac sau nu.  În drumul ei spre casă, Infanta Doanela urma să treacă prin dreptul băncii pe care stătrea el acum şi era foarte, foarte important ca ea să observe pantalonii aceia pe care îi purta acum pentru prima dată. Nu erau chiar noi şi asta îl făcea să fie puţin nesigur. Erau pantaloni rămaşi de la fratele lui mai mare care, subţire, mlădios şi desigur, obositor de pedant, fusese luat în trupele regulate ale regatului şi trimis undeva în nord, în Navarra, pentru exerciţii de omor. Pantalonii însă arătau ca şi noi pentru că fratele lui mai mare era într-atât de atent cu hainele încât, deşi le purta, nici nu se atingea de ele.

 

Infanta Doanella, cea care în fiecare dimineţă ieşea imaculată  la lumina zilei dintr-o cutie roşie de catifea purtând rochiţe înfoiate de un alb fără pată şi împreună cu care el cântase un cântec popular la serbare, urma să treacă prin dreptul băncii aceleia pe care se aşezase el. Era curios să vadă dacă în drumul ei de la şcoală la farmacie şi de la farmacie spre casă reuşise să îşi facă vreo pată pe pantofiorii ei albi imaculaţi. Sau pe ciorăpeii ei trei-sferturi albi şi strălucitori. Sau pe rochiţa albă. Cu o zi înainte plouase şi pământul, străzile şi trotuarele erau încă umede, ba chiar noroioase. Era imposibil ca nici măcar un strop să nu îi păteze hainele. Pentru că de curând însă citise o carte despre o vrăjitoare care avea în pivniţă un laborator în care putea să prepare orice substanţă dorea cu care să transforme apoi obiectele şi oamenii în tot ce dorea ea, nu i se părea deloc imposibil sau improbabil ca mama Infantei  Doanella să poată  să îi facă Infantei haine fermecate care să nu se murdărească niciodată. Cu atât mai mult cu cât mama Infantei era o farmacistă  insuportabil de frumoasă pe care, se spunea, o curtau toţi medicii şi felcerii ţinutului dar care nu se uita la nimeni altcineva decat la soţul ei, farmacist aşijderi, ispitit însă de diavol cu mâncăruri multe şi gustoase care îl îngrăşaseră peste măsură.  Şi nu numai pantalonii lui aproape noi trebuia să îi vadă Infanta ci şi tenişii. Tenişii pe care îi avea în picioare erau noi şi era foarte mândru de ei. Îi cumpărase ieri, după ce plânsese minute bune ca să fie convingător. Erau de pânză tare de prelată, albaştri şi cu două dungi subţiri albe ce le dădeau înconjur. Infanta, când va trece pe lângă banca pe care stătea el, mai mult ca sigur că îi va observa.  Nu, ea nu se uita la băieţi pe stradă sau la oameni necunoscuţi. Mama ei o învăţase să nu se uite la nimeni. Chiar şi la serbare, atunci când cântaseră împreună cântecul acela popular stând unul lângă altul pe scenă în faţa părinţior, ea nu se uitase la el decât atunci când el falsase câteva măsuri.  Se uitase fixându-l cu ochii ei albaştri şi clătinase imperceptibil din cap, dezaprobatoare. Infanta Doanella era blondă şi, dimineaţa, când ieşea din cutia fermecată, avea părul deja împletit în două codiţe groase în care erau prinse funde mari, albe, ca nişte nuferi ce i se desfăceau chiar în creştet. În dreapta, la cealaltă intrare a blocului, nişte prieteni de-ai lui dintr-a doua începuseră să joace fotbal cu o minge roşie şi să se înjure pentru că nu pasau bine. Întoarse capul şi îi privi în treacăt. Îi plăcea mingea aceea roşie cu buline albe după care alergau toţi dar care era potrivită mai degrabă pentru volei şi i-ar fi tras nişte şuturi. Dar nu acum. Acum ar fi vrut să aibă un ceas de mână aşa cum unii din colegii lui de clasă, chiar mult mai slabi la învăţătură decât el, deja aveau, şi să vadă cât timp mai era până la apariţia Infantei. Aştepta cu nerăbdare ca Infanta aceasta, care lua mereu, ca şi el, premiul întâi, şi care avea un ceas de aur, mic şi rotund la închietura mâinii stângi, să apară de după colţul centralei termice.  El ajunsese acasă mai devreme, îşi dăduse jos uniforma, îşi pusese pantalonii şi tenişii cu care ar fi vrut să îl vadă Infanta şi ieşise repede afară pentru a nu  o pierde.

 

-Haide, băă, vii să joci şi tu fotbal?  strigă la el unu mic cu nişte pantaloni scurţi murdari şi rupţi în tur.

Se întoarse spre cei care alergau. Se gândi câteva clipe. Apoi zise cu o voce supărată:

 

– Nu, bă, ca mi se murdăresc tenişii. Am tenişi noi. Şi zicând asta îşi lăsă privirea în jos şi îşi privi cu mândrie şi plăcere tenişii. Însă chiar atunci mingea roşie, şutată cu putere de unul dintre cei care jucau fotbal luă o traietorie neaşteptată şi, după ce zbură prin aer gata să nimerească crengile platanilor sub care erau aşezate băncile,  se lăsă în jos şi îl izbi pe copilul de pe bancă în dreptul genuchiului.

 

– Au!  Bă, boule….

 

În prima clipă arsura pricinuită de impactul cauciucului cu pielea piciorului fu tot ce percepu, însă după ce strigă şi gesticulă la jucători şi le spuse chiar şi vorbe urâte de care îşi dădea seama că sub nici o formă şi în nici o împrejurare, nici Infanta şi cu atât mai puţin mama ei ar fi fost de acord, îşi privi din nou patalonii. Abia atunci îi veni să plângă.  Dar nu de la arsură. Se întâmplase altceva, mult mai grav. Mingea aia roşie şi blestemată  era murdară de noroi. În locul unde îl lovise pe pantalonii de culoarea nisipului lăsase o urmă rotundă şi neagră. O ditamai urma neagră de noroi lipcios. Se uită speriat în stânga şi în dreapta sa vadă dacă nu cumva Infanta era pe undeva pe acolo şi îl putea vedea. Nu, nu era. Se uită în dreptul centralei termice şi nici acolo nu era. Uff, ce să facă, doamne, ce să facă? Ce să facă acum cu pantalonii murdari? Bă, fir-ai tu să fii de prost! De ce tragi mă, aşa? Infanta putea să apară din clipă în clipă şi să îl vadă cu pantalonii murdari.

 

Fără să mai stea pe gânduri, se ridică speriat în picioare şi o zbughi pe aleea îngustă pe care se ajungea în scara blocului, smuci cu toată puterea de care era în stare uşa blocului lăsând-o să se închidă cu zgomot în urma lui şi o luă la fugă în sus pe trepte. Se repezi în uşa apartamentului, găsi în cele din urmă gaura yalei cu cheia şi reuşi să descuie.  Intră în hol şi trânti uşa în urma lui. Era un noroc că în casă nu era nimeni, altfel ar fi fost luat la întrebări. Bineînţeles că, în timpul în care el a fi dat explicaţii, Infanta Imaculata ar fi trecut deja prin faţa băncii fără ca el să mai fie pe bancă. Intră în bucătărie şi după ce îşi dădu seama că nu avea ce să caute acolo făcu o piruetă şi intră în sufrageria mică şi aglomerată de mobilă. Unde să caute? Unde, unde unde, unde? Îi venea să plângă de ciudă. Era sigur că dacă îl vedea cu pantalonii murdari, Infanta nu ar mai fi acceptat niciodată să cânte cu el niciun cântec popular pe la serbări şi cu atât mai puţin să îi fie parteneră la dansurile pe care tovarăşa învăţătoare le organiza pentru carnaval. Intră în dormitorul părinţilor. Se repezi asupra şifonierului care nu se deschidea prea bine şi, după ce se opinti, deschise uşa unde ar fi trebuit să fie pantalonii. Răscoli prin haine până ce găsi nişte pantaloni, îi trase afară dar îi aruncă repede cu ciudă, înapoi. Erau şifonaţi ca naiba. La fel şi următorii pe care îi găsi. Scoase toate rufele aranjate acolo şi le lăsă să cadă pe podea într-un morman pe care începu să îl răscolască cu furie. Nu găsi decât nişte pantaloni scurţi dar ăştia nu se potriveau pentru aşa ceva. Brusc, lăsă totul baltă, se repezi la geam, trase perdeaua şi privi spre centrala termică cu groază. Nu se vedea nimic. Infanta nu ajunsese încă. Se întoarse în cameră şi se duse la cuierul din holul mic care despărţea dormitorul de baie. Acolo atârnau mai mulţi pantaloni, însă erau de ai tatălui…  Îi dădură lacrimile. Pipăi toate hainele atârnate în hol. Găsi în cele din urmă pantalonii de la uniforma de şcoală pe care tocmai îi dezbrăcase. Nu erau şifonaţi. Să îşi pună pantalonii de uniformă? Inima lui mică bătea cu putere. Îi era frică, foarte frică. Nu ştia de ce dar îi era foarte frică. Trase pantalonii de uniformă din cuier şi veni în sufragerie. Se aşeză pe canapea cu ei în mâini şi rămase căteva momente bune nemişcat, uitandu-se la ei. Apoi se ridică brusc în picioare, îşi şterse ochii cu dosul palmei, îşi dădu jos pantalonii de culoarea nisipului, îi zvârli cu piciorul până pe caloriferul de pe peretele opus şi îşi trase repede pantalonii de uniformă. Îşi vârî cămaşa în betelie şi îşi legă repede şireturile de la tenişi. Uitând să mai încuie uşa în urma lui, o zbughi nerăbdător pe scări în jos gata să se prăvălească pe trepte şi în clipa următoare era deja în faţa blocului. Privi în toate părţile. În dreapta nu se vedeau decât cei care jucau fotbal la cealaltă scară de bloc iar în stânga, pe trotuar, două femei în vârstă care se legănau cu nişte sacoşe mari în mână venind de la alimentara din colţ. Erau babele care locuiau la parter la scara cealaltă şi care mereu ieşeau ca să îi gonească când se jucau Americuţa în scară la ele. Poate că Infanta Imaculata nu trecuse încă. Ajunse la bancă însă nu se mai aşeză ci, neliniștit cum era, rămase în picioare lângă ea. Plânsul îi trecuse, uitase de el. Acum era tot o atenţie. Şi toată atenţia lui cădea, ca lumina unei lanterne, numai pe colţul centralei termice de unde, dintr-o clipă în alta, trebuia să apară serioasă şi îngândurată, albă şi imaculată, Infanta Doanella. Iar el trebuia să îi smulgă una din puţinele priviri binevoitoare pe care ea catadixea să le arunce celor din jurul ei.

 

Copiii care jucaseră fotbal la cealaltă intrare a blocului plecaseră de multă vreme. În urma lor, ca nişte pungi de hârtie învârtite de vânt prin aer, rămăseseră strigătele lor agitate din timpul jocului. Tot aşteptând, începuse să obosească şi se aşezase pe bancă. Acum obosise de stat pe bancă şi îl durea fundul de la stinghiile tari de lemn din care era făcută. Infanta nu mai venea. De după colţul centralei termice apăruseră rând pe rând tot felul de oameni, femei, bărbaţi, copii, însă niciunul din ei nu era Infanta. De la atât de mult stat nemişcat i se făcuse şi frig. Câţiva stropi mici îl picurară pe faţă. Pentru prima dată de când se aşezase acolo îşi desprinse privirea de la centrala termică şi îşi ridică ochii spre cer. Se strânseseră nişte nori fumurii. Venea iarăşi ploaia.  Oare să mai stea? Să o mai aştepte încă? Îi venea greu să plece de acolo. Însă ea, oricum, nu mai venea. Poate că trecuse în timpul în care el îşi schimbase pantalonii. Sau poate că plecase de la farmacie pe alt drum. În cele din urmă copilul se ridică. Se mai uită o dată de jur împrejur apoi, dintr-o dată absent, intră pe aleea din dale de ciment şi porni extenuat spre casă. Urcă încet scările. Deschise uşa şi intră în casa goală. Aşeză cheile pe un scaun din hol şi rămase acolo fără să se mişte. Apoi făcu un pas cu gând să intre în sufragerie. Se opri în pragul uşii deschise şi rămase nemişcat acolo. În graba cu care ieşise din casă lăsase în urma lui toate uşile date de perete. Acum, de acolo, din cadrul uşii sufrageriei se vedea, prin celelalte uşi deschise, până în dormitorul părinţilor unde zăceau pe podea hainele din şifonier pe care le răscolise. Privi uşile deschise, hainele, apoi ridică ochii şi privi pereţii gălbui, ramele cu poze decolorate atârnate pe pereţi, tavanul, becul stins atârnând de un fir negru şi răsucit în mijlocul lui. Ceva straniu se întâmpla cu el. Am nouă ani, îşi spuse. Nouă ani. Am nouă ani. Am nouă ani. Ce mare sunt. Chipurile mamei şi tatălui priveau în gol dintr-un tablou fotografic retuşat atârnat puţin strâmb pe perete. Am avut cinci ani. Am avut patru ani. În jurul cablului negru de care atârna becul un paianjen ţesuse o reţea fină de fire strălucitoare. N-am avut nici o zi. Odata eu nu eram. Şi unde eram când nu eram? Pantalonii de culoarea nisipului care îi dăduseră atâta bătaie de cap atărnau agăţaţi de calorifer. Dintr-o dată, se întâmplă ceva extraordinar. Gravitaţia dispăru. Copilul începu să plutească lipsit de greutate şi să se ridice încet spre tavan. Era un băieţel mic îmbrăcat în nişte pantaloni negri de uniformă şcolară care avea în picioare nişte tenişi albaştri şi care se ridica acum în lungul peretelui către tavan. În curând trupul îi ajunse la tavan iar acolo copilul se lipi cu spatele de tencuiala subţire şi rece şi rămase cu faţa spre podea. Privea acum în jos spre cameră. În uşa deschisă a sufrageriei vedea un alt băieţel de noua ani care purta nişte pantaloni negri de uniformă şcolară şi o pereche de tenişi chinezeşti în picioare. Am nouă ani. Mai demult nu am avut nicio zi… Îşi zise, simultan: am nouăsprezece ani. Au trecut zece ani. Privi spre tănărul de nouăsprăzece ani care stătea acum nemişcat în cadrul uşii de la sufragerie şi care purta tenişi albaştri şi pantaloni de uniformă şcolară. Nu se întâmplase nimic. Trecuseră zece ani instantaneu şi nu se întâmplase nimic. Tenişii erau la fel de albaştri, el crescuse, pantalonii i se lungiseră dar timpul nu existase. Am douăzeişinouă de ani, îşi zise copilul care plutea pe burtă cu spatele la câţiva centimetri sub tavan. Şi de acolo de sus privea la tânărul de douăzecişinouă de ani care stătea în cadrul uşii de la sufragerie uitându-se gânditor la mormanul de haine din dormitorul părinţilor. Avea aceiaşi tenişi albaştri, chinezeşti, şi aceiaşi pantaloni negri de uniformă şcolară. Trecuseră douăzeci de ani de când se ridicase la tavan dar tenişii rămăseseră la fel de noi, pantalonii nu se tociseră deloc. Nu se întâmplase nimic. Doar timpul, care nu exista, trecuse într-un timp care nu exista. Am treizecişinouădeani. În cadrul uşii omul acela privea în continuare prin uşile deschise spre mormanul de haine de pe podeaua dormitorului părinţilor. Am patruzecişinouă de ani. Patruzecişinouă de ani?! Pot eu, aşa mic cum sunt, să am patruzecişinouă de ani? Am cincizecişinouă. Şaizecişinouă. Şaptezecişinouă. Timpul nu a trecut, am deja optzecişinouă de ani. Voi muri în curând. Am murit deja. Am murit. Vai, cum este…. A trecut viaţa. Cadrul uşii era gol. Am murit deja, îşi spuse băieţelul de acolo de sus de sub tavan neînţelegând deloc ce se întâmplă cu el. I se făcuse puţin frică şi îi venea să plângă dar nu putea pentru că nu ştia în ce timp, în care dintre vârste trebuia să plângă. Să plângă adică la nouă ani? La şaptezecişinouă? La douăzecişinouă?

 

Clipi. Îşi simţi gura uscată şi înţelese că îi era sete. Fugi în bucătărie şi bău apă direct din jetul robinetului. Apoi  fugi în dormitor şi luă în braţe toate hainele alea şi le înghesui de-a valma în şifonier. Pentru mâine avea de scris la citire şi la aritmetică. O să scrie diseară, în câteva minute, e aşa de uşor… Ăştia de la şcoală le dădeau numai teme foarte uşoare, o pierdere de timp. În loc să aibe timp mult să se joace, trebuia să stea să scrie nişte exerciţii pe care le putea rezovla şi o găină. Oare or mai fi ăia afară? Ar trage câteva şuturi zdravene în mingea aia roşie. Sau, dacă nu sunt, o să o ia în lungul căii ferate spre pepinieră, să vadă dacă au început să se pârguie cireşele în curtea babei ăleia urâte cu trei câini.

 

Şi după căteva minute, cu gândul la mingea cea roşie şi cu teama că vreo creangă mai subţire a cireşului din curtea în care nu putea ajunge din cauza celor trei câini s-ar putea rupe sub el, copilul ieşi iarăşi în faţa blocului, ameţit încă de ridicarea aceea neaşteptată la tavan şi de incursiunea în ceea ce avea să devină, peste timp, tărâmul peste care urma să împărăţească.”

 

Autostop spre neant

Nu am să uit niciodată întâmplarea asta stranie care, împreună cu încă vreo două sau trei, cam de aceeași natură, m-au făcut să mă îndoiesc de raționalitatea lumii.

 

Veneam cu mașina de la mare și undeva într-un sat din ăsta dobrogean în care bălăriile sunt mai înalte decât casele, am văzut din depărtare pe marginea șoselei  o țigancă grasă și jegoasă, înfofolită în tot felul de șaluri și cârpe care se pregătea să facă autostopul. De când am luat odată un cuplu de ”homeleși” pe lângă Nazarcea după care vreo două săptămâni nu am mai putut să mă urc în mașină din cauza mirosului lăsat de ei, hotărâsem că nu mai iau pe nimeni la autostop. Deci văzând țiganca, ieșită până aproape de mijlocul șoselei și făcând cu mâna, am încetinit iar când am ajuns în dreptul ei, am ocolit-o cu grijă și am trecut mai departe. Totuși, dintr-o curiozitate morbidă am întors o clipă capul să o mai văd o dată. Și atunci, prin parbrizul lateral, deși nu puteam auzi nimic, i-am vazut gura și i-am putut citi pe buze ce spunea cu ură uitându-se după noi: ”Alege-s-ar praful de voi”!

 

Eram în mașină cu dragostea vieții mele.

La câteva luni ne-am despărțit. Ea a plecat în Italia pentru totdeauna iar eu în spitalul de psihiatrie pentru un an de zile. Am pierdut iubirea, am pierdut afacerea pe care o aveam, am pierdut casa. He he, și am pierdut inclusiv masina de care vorbesc!

 

Tot!

 

S-a ales praful!

 

A mai rămas cartea asta, citită de câțiva oameni.

Hot

logo La vremea apariției ei, a fost o știre într-atât de fierbinte încât, văzând cartea la Târgul de carte Gaudeamus din București, după cum se vede, au preluat-o și cei de la Hot News!

visa

Buricul pamantului – Interviu in „SUPLIMENTUL DE CULTURA”

“Cind iti apare o carte ai impresia ca ai devenit buricul pamântului”
TREI RASPUNSURI DE LA CONSTANTIN CIUCA
Bogdan Romaniuc
suplimentul-de-cultura-300x95
 Ați debutat anul acesta atât în poezie, cit si în proza. Ce semnificație are acest dublu debut pentru dumneavoastră?

 

Ar fi neadevărat sa spun ca debutul, adică trecerea textelor mele dintr-un manuscris aflat în computerul meu personal într-o carte aflata în librarii impersonale, nu m-a bucurat. Ba da. M-a bucurat și m-a emoționat. Sa ții în mina o carte în al cărei text sa știi ca e împachetată emoția cea mai semnificativa a vieții tale nu e deloc o bagatela. Si nu e un lucru care sa ți se întâmple în fiecare zi. Când iți apare o carte ai, brusc si iremediabil, impresia ca ai devenit buricul pământului. Ca toată planeta o sa se înghesuie si o sa se calce în picioare ca sa apuce un exemplar din cartea ta si ca, până seara, toată lumea o va fi citit pe nerăsuflate.

 

Si, pentru o zi sau doua, chiar asa m-am simțit si eu. Un buric local al planetei care se tot uita in sus către cer sa vadă când încep sa ii cada laurii pe cap. De aceea nu o sa va mire dacă va spun ca apariția cărților mele mi s-a părut un eveniment care mi se cuvenea. Ca buric al pământului, totul ti se cuvine.

 
Ce semnificație are debutul pentru mine? Pai, are aceeași semnificație pe care o are pentru un caporal avansarea brusca la gradul de general pentru simplul fapt ca se afla si el la un moment dat pe câmpul de lupta. In campaniile și bătăliile mele interioare pe care le duc cu tot ceea ce nu sunt eu, am fost făcut general. Sau, mai corect, și general. Si uite asa, acum caporal pe de o parte, generalisim pe de alta, de fapt rămân același profesor de engleza care nu are post și care trebuie sa se întrețină din meditații.

 

Semnificația debutului este, prin urmare, una totalmente eterica si fără alte consecințe practice decât aceea ca dimineața când ma trezesc și merg la baie sa ma spăl, când ma uit în oglinda ca sa ma asigur ca m-am trezit același care m-am culcat, îmi zic: “Ma, știi ceva? Ești scriitor!”.

 

Don Stephano – Don Quijote. Vorbiti-ne putin despre aceasta asociere care ii este servita cititorului chiar din primele pagini ale romanului Regele cu pene.

 

Daca in lumea asta nu ești suficient de precaut sa visezi, atunci viata ta devine dezgustător de mecanica si obositor de predictibila. Trăiești ca un mecanism si mori la fel cum se defectează un mecanism. Don Quijote, ca prototip de visător si totem al schizoizilor de tot felul, este singurul personaj din iconografia pe care o avem la îndemâna care are puterea sa te transforme din mecanism in ființă. Iar eu am vrut ca personajele mele sa para ființe. Mai departe e simplu.

 

Sau, poate nu e…

 

Care este astăzi imaginea regalității?

 

Astăzi nu mai e loc de regalitate decât la nivel strict individual. Fiecare amărât sau netot recalcitrant se declara monarh absolut peste ceea ce poseda. Oamenii beau bere pe terase din postura de conducători de state si imperii, isi bat nevestele bazându-se pe dreptul divin si se masturbează cu senzația ca, făcând lucrul acesta, văduvesc nația de infante si delfini. Individualismul acesta delirant si pustulat pe care îl trăim nu mai lasă loc pentru nici un personaj major care sa coaguleze mulțimea. O democratizare psihiatrica a noțiunii de regalitate a reușit sa o golească de conținutul istoric și sa facă din ea o vorba goala.

 

Si atunci, se recurge la regalitatea mea cu pene. Asa cum veți vedea citind romanul, ea este regalitatea altei lumi.

visa

O recenzie chirurgicală

logo_topNu o cunosc personal pe această doamnă VIORICA RĂDUȚĂ de la prestigioasa revistă ”Viața Românească”, a Uniunii scriitorilor, dar aprecierile ei la adresa cărții mele sunt cele mai  potrivite și cele mai exacte dintre toate recenziile scrise până acum.

 

O inteligență fermecătoare și o observație clinică de excepție, un literat care aplică pe text un aparat critic rafinat, complex si in deplină proprietate a observațiilor si termenilor.

 

Mulțumesc, doamnă! Citiți recenzia AICI

visa

 

sau aici:

 

SUB-STRAT „MITIC” – VIORICA RĂDUȚĂ

Romanul lui Constantin Ciucă, Regele cu pene, Cartea Românească, 2009, deşi debut în proză, indică o mânuire matură a temelor livrești, a procedeelor narative multiple, a decupajelor bine montate pe ansamblul epic, a descrierilor şi momentelor cotidiene sau onirice într-un carusel stăpânit de autorul care învinge livrescul în propriul sau teritoriu, donquijotismul, prin marca realității supusă unui asediu de optică/viziune. Titlul aminteşte zeul Quetzalcoatl, cu variaţiile sale, şi la scriitorii care preiau mitologia „şarpelui cu pene”, dar autorul de faţă fixează modelul în ipostaza de-„căzut”/ă, ca la „Ultim@vrăjitoare” de Alina Nelega, prin Don Stephano, personajul după Quijote, transportat într-o realitate banală foarte, ca într-o odisee minoră, printr-o Spanie mai mult a numelor sau toponimelor decât una autentică, în măsura în care e vorba de un non-loc, de fapt.

 


Cartea este, cu tot livrescul intabulat la distanţă (aluziile quijoteşti sau homerice sunt destule), întâi cronica unei realităţi de oriunde, fie hispanică, la suprafaţă (oricând românească în adâncime), una fără identitate, prin urmare comună, fie şi comunistă, cu micile apocalipse ale marginilor, persoane, locuri şi evenimente, pe un fir nu atât amplu, cât plin de surprize şi capcane, într-o naraţie condusă pe o porţiune plată, ca apoi să fie placată de oniric, fantasme, ambiguităţi, dublă, cu bizarerii optice. Asemenea compoziţie trage, de o parte, spre „realismul plat” al valului ego, de alta, spre un dincolo (ca la Don Quijote lecturile) iluzoriu şi grotesc, pe urmele unui Cărtărescu, cu care aduce şi instrumentaţia/viziunea catoptrică a visătorului nebun în plonjările sale prin cotidian, continuu dublat de iluzii ubicuitare.

 


Volumul are două „părţi” care poartă titluri anume, Etajul de purpură şi Fructul zemos, evocând două iubiri „cavalereşti”, pentru Dulcineea şi Nausicaa, personaje uşor de recunoscut în costumaţia lor livrescă, construite pe schema lui Ortega Y Gasset, însă, cu „iubitorul” Don Stephano şi cu iubitele în „stare de graţie” (doar în viziunea personajului), trase din fauna cea cotidiană, chiar periferică, fecioare-neveste, pline de nerv feroce, trădătoare, mai degrabă în spiritul grotescului cantemiresc al Helgei, cu plusul de frivolitate, polemic versus personajul cervantesc sau homeric. În scenele erotice autorul distribuie, însă, pe muchie, sacrul şi profanul („orgia” din „grâu”, în Natura Mater, cu Nausicaa, are, de pildă, un substrat mitic evident). Doar „regele” rămâne, prin stările meditative, onirice, nevrotice, mai ales prin iluziile de vedere „înaripată”, întreţinute optic (linie cărtăresciană), adevărata fiinţă „de aer”, cu acces la starea grotescă de înger, plutitor, şi la propriu, în ale existenţei, inadaptat „particolelor elementare”, houellebecq-iene, mecanicii vide a cotidianului. Tocmai realităţile sunt „mori de vânt” pentru acest Don Quijote postmodern, în ruptură ont(olog)ică faţă de propriile lecturi, dar şi dublat de balcanisme, oricâtă „geografie” hispanică ar menţiona autorul pe faţa texturii.

 


Naraţiunea a două iubiri, pe fundalul terţei povestiri a Maicii diabolizate, cu tratamentul său pervers, aleatoriu, debutează cu starea de însănătoşire/distanţare a lui Don Stephano din El Hospital Central de Todos Santos, Cordoba. Personajul îşi afirmă un crez antiquijotesc, în urma acestei terapii, cu care se va reîntâlni la sfârşit, convins „de lipsa de înţeles a poveştilor citite, precum şi de inutilitatea multora din faptele pe care le săvârşise”. Dar desfăşurarea evenimentelor demonstrează contrariul, numai că, în locul cărţii-model de vieţuire, nebunia-iluzie are în vizor iubirea de două ori profană, cu exemplarele ei decăzute din statura cea înainte mergătoare, idealizată. Don Stephano concepe o scrisoare fără de răspuns iubitei, urmare a rupturii cu ea, datorată unui fapt cotidian, mersul la aprozar (nu ajunge să mai cumpere zarzavat datorită cozii „comuniste”, alegoric tratate ca „animal”). Secvenţele reale, cele de la conac, din apartamentul „fetelor”, de la cârciumă, terasă, hotel etc., din alte locuri comune, sunt invadate, narativ dublate, cu viziunile personajului care dispune de o instrumentaţie catoptrică întru iluzie existenţială (în capitolul 4 chiar albastrul cerului devine „o lentilă… prin care privirea lui secretă călăto-rea…”). Formula de scris şi trăit este, prin urmare, așezarea peste real, profan, a viselor, nevrozelor, uneori chiar „complexe”, cum e cel al lui Oedip, finalizat cu figura Maicii Antoaneta, psihologul diavol, a treia „fiinţă de aer” à l’envers, iubită posibilă în alt spaţiu exotic, Africa. În finalul cărţii, altă externare este tot iluzorie, cu fuga de realitate a lui Don Stephano într-o continuă călătorie mentală. De fapt, mintea, explicit şi concret („O clipă mintea i se populă vizual cu chelneri, debarasatori, barmani…”), devine cel mai asiduu instrument de bizarerii, mai întâi optice, mai apoi de viziune, pe urmele lui Don Quijote, cel teleportat în mecanica stridentă a cotidianului, cu figuri de ghetou, dar şi de subconştient, cu visări, proiecţii, obsesii trecute şi rememorate peste „actualităţi”, nu mai puţin groteşti. Întâmplarea cu zarzavatul e plasată, de pildă, în cadrul primului episod erotic, dar coada, vestita noastră tortură comunistă, e tratată, ca să nu-l amintesc pe Florin Sicoe, dublu, ca „figură”, metaforică forte, în situaţie de concretă. Iată un pasaj, demn de o caricatură colectivă: „Acolo era o coadă mai mare decât toate cozile. Adică un animal lung şi nervos în care foarte mulţi oameni se împingeau unii în alţii şi se scărpinau. Cam o sută de bărbaţi şi femei (…). Atunci s-a iscat o debandadă anxioasă şi o vociferare a întregului animal în limba acelui animal (…). Oamenii se sudau…”.

 


E vorba de o anume tehnică, şi narativă, şi existenţială, totodată, a modificării, de-formării evenimentelor, oamenilor, peisajului, printr-o catoptrică/vedere strâmbă, bine mânuită în decupaje, suspans, schiţe caragialiene, momente de dramă cotidiană a Cavalerului. Fantasmele bărbatului în plin cotidian, colocvialitate joasă, o plimbare cu iubita, destăinuirile către Maica Antoaneta, mama devoratoare, obsesia copilului ori soldatului în clipita lor de iniţiere erotică, toate sunt strecurate sau placate printre/peste cele banalităţi, adormitoare de conştiinţă dar neadormite pentru puterea lor de iluzionare, egal trăire dincolo de realitate, a personajului. Tocmai această suprapunere de proze, tip ego cu aceea cărtăresciană, oniric-iluzorie, cu imagini bizare, de coşmar, vise propriu-zise, nevroze povestite întretăiat, cu anticipări şi reluări dozate, când măiestrit, când artificial, cu intertext şi paratext, fac un melanj narativ şi descriptiv demn de un romancier cu multiple suprafeţe, căutător de efecte şi defecte umane ori de vedere-viziune plată şi deformatoare deodată. În fantasma, excepţional condusă a episodul „Nepal”, de pildă, Don Stephano e situat între Femela Fleur şi Femeia Agnes, cu aluzii mitice inversate, caricate. Momentele de pe terasă şi din hotel, momentele rememorate, trăirilor, nevrozele se petrec la marginea fantasmei, în compunere dublă, real-iluzoriu. Şi aceasta datorită elementelor devenite, nu mai puţin de cinci ori, „oglindă de buzunar concavă”, cu efectul („deformările de rigoare”) anamorfotic scontat. Şi ceasul, şi râsul Femeii Fleur („în râsul ei…o jumătate a feţei îi este roşie, cealaltă verde ţipător…” etc), şi ochii acesteia, femeia însăşi „cu faţa ovală” sunt numite oglinzi, toate strâmbătoare. Ne situăm, după Orbitor, într-un baroc al imageriei catoptrice (chiar şi cea mentală este încadrabilă aici).

 


Autorul impune o naraţie din suprapuneri, cu tehnici romaneşti duble, cu mărunţirea imaginilor, evenimentelor cotidiene, de interior, peste cele onirice, peste momente nevrotice, coşmareşti, vizualizate deformat datorită „instrumentelor” folosite, urmare nevoii sale de iluzionare, o altă formă de înstrăinare contemporană. Lucrând omul şi existenţa la distanţă de modele, în ecou totuşi, autorul aduce iluzionistul personaj în mecanizare, înstrăinare actuală. Lumea bine stenografiată a senzaţiilor au o abstractă (şi poetică) desfăşurare, metafora pare prea placată pe cotidianul fără substanţă mitică, trupul, chiar al oraşului, e o poză, „cotidienele” distrug, uneori livrescul, dar decupajele, rupturile narative,”oniricele” sunt atent distribuite, kitsch-ul uman, peisagistic, portretistic asemenea, epicul pe episoade scurte creează aşteptări de poveste (şi poveştile chiar vin), momentele trecute se i-luminează în actualizări, proiecţiile sunt răsturnate prin ochii profani ai minorilor, mahalagiilor, chiar locurilor cenuşii, invadate într-un ritm drăcesc de viziuni bizare. Simplu, pe fereastră, de pildă, Don Stephano vede chipul Dulcineei în compoziţie arcimboldiană, dublă: „O piele perfectă, caldă şi lipsită de orice denivelări sau bube atât de comune pielii omului; pulpe cu o carne tare şi atât de vii, încât păreau nişte trupuri de delfin alunecoase (…); glezne atât de subţiri şi delicate, încât în visele lui Don Stephano tinerele căprioare din pădurile umbroase ale Andaluziei se înverzeau de invidie”. Instrumentele catoptrice se multiplică întocmai ca în proza lui Cărtărescu, până şi personajele sunt puse în iluzie optică-vizionară, cum ar fi, la prima întâlnire, chipul mic al fetiţei care va deveni viitoarea iubită. Orice element capătă atribute catoptrice strâmbe, ca în anamorfoză. Iată tot figura Dulcineei, cu modificări în spuma cafelei de dimineaţă: „Din cauza spumei care se învârtea”. Nevoia de iluzie devine ontologică pentru Don Stephano, care îşi stabileşte regatul în permanenta confuzie, postmodernă dumneaei, dintre cotidian (chiar microbiografeme) şi iluzie, cu un învins de profesie şi cu livrescul secondat de fantasme ale contemporaneităţii peste „realisme” de factură ego.

 


Regele cu pene, acest şarpe…mitic, împământenit, convenţional în Spania, aproape autohton, aş spune, este un roman complex şi impune un scriitor format.

Lansare (Decolare?)

Iata datele lansarii din cadrul Targului International de Carte Gaudeamus:

Vineri, 27 noiembrie 2009
ora 16.30: Lansarea romanului Regele cu pene, Constantin Ciucă
Prezintă: Radu Aldulescu, Cosmin Ciotloş
Locaţie: la standul editurilor Polirom şi Cartea Românească  (nivel 0,
standul nr. 27)

Catre ce va fi lansat romanul acesta care lasa atata lume cu gura cascata, ramane de vazut. Eu va invit sa vad si eu cu ochii mei, de curiozitate, ce fel de oameni mai trec prin fata cartilor si mai ales, cum arata cei care mai si scot bani din buzunar pentru vreuna dintre ele.

visa

Călare

Imagini din Fes, orașul african în care am scris partea a doua a cărții    

Un oraş de forma unei plăcinte rotunde uriaşe întinsă cât vezi cu ochii la poalele unui fel de munte pe care, cum aveam să aflu mai tarziu, plesnesc din când în când termometrele din cauza căldurii excesive. Sincer, când am intrat în oraşul ăla, nu ştiu de ce, mi s-au înmuiat picioarele. Nu semăna cu nimic. Nici cu Craiova, nici cu Târgoviştea, nici cu Baia Mare. Nici cu Slatina sau Medgidia.

De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, nici măcar nu semăna cu un oraş.

Când am intrat în casa aceea, eram convins că de fapt intrasem în primăria oraşului. Sau în una din reşedinţele provinciale ale regelui. Era o casă dezgustător de opulentă. Ridicol de mare. Insuportabil de frumoasă. Am numărat: în casă există, de dimensiuni variate, din materiale diferite şi de diferite culori, o sută optezicişipatru de perne. Cu sau fără ciucuri. Pe podea, pe paturi, pe lângă pereţi, pe lângă televizoare. Sunt perne peste tot. Totul este moale, fin, mângâietor. Totul te invită să te lungeşti. Totul te invită să te dezbraci.

Câteodată mă gândeam dacă nu era mai nimerit să ies în oraș călare, cu hamgerul la brâu și cu fesul pe cap pentru a ma simți mai contemporan cu orașul acela din altă lume.

Ei bine, petrecând acolo o bucată de vreme întinsă pe parcursul a două anotimpuri am observat un lucru pe cât de neșteptat pe atât e straniu: dacă nu ar vorbi limba aceea care nu seamănă cu nimic dar din care am reușit totuși să învățat să număr pînă la trei, ai putea jura, cu totul paradoxal, că marocanii, în marea lor majoritate,  sunt cetățeni români. De pe undeva de pe lângă Bistrița sau Titu.

Capsula de Evul Mediu.

 

Iată cum trebuie interpretat semaforul din poza de mai sus:

  • Verde= evul mediu.
  • Roșu = contemporan.
  • Galben = suspended animation.