Toate articolele scrise de Nimeni Superbul

Buricul pamantului – Interviu in „SUPLIMENTUL DE CULTURA”

“Cind iti apare o carte ai impresia ca ai devenit buricul pamântului”
TREI RASPUNSURI DE LA CONSTANTIN CIUCA
Bogdan Romaniuc
suplimentul-de-cultura-300x95
 Ați debutat anul acesta atât în poezie, cit si în proza. Ce semnificație are acest dublu debut pentru dumneavoastră?

 

Ar fi neadevărat sa spun ca debutul, adică trecerea textelor mele dintr-un manuscris aflat în computerul meu personal într-o carte aflata în librarii impersonale, nu m-a bucurat. Ba da. M-a bucurat și m-a emoționat. Sa ții în mina o carte în al cărei text sa știi ca e împachetată emoția cea mai semnificativa a vieții tale nu e deloc o bagatela. Si nu e un lucru care sa ți se întâmple în fiecare zi. Când iți apare o carte ai, brusc si iremediabil, impresia ca ai devenit buricul pământului. Ca toată planeta o sa se înghesuie si o sa se calce în picioare ca sa apuce un exemplar din cartea ta si ca, până seara, toată lumea o va fi citit pe nerăsuflate.

 

Si, pentru o zi sau doua, chiar asa m-am simțit si eu. Un buric local al planetei care se tot uita in sus către cer sa vadă când încep sa ii cada laurii pe cap. De aceea nu o sa va mire dacă va spun ca apariția cărților mele mi s-a părut un eveniment care mi se cuvenea. Ca buric al pământului, totul ti se cuvine.

 
Ce semnificație are debutul pentru mine? Pai, are aceeași semnificație pe care o are pentru un caporal avansarea brusca la gradul de general pentru simplul fapt ca se afla si el la un moment dat pe câmpul de lupta. In campaniile și bătăliile mele interioare pe care le duc cu tot ceea ce nu sunt eu, am fost făcut general. Sau, mai corect, și general. Si uite asa, acum caporal pe de o parte, generalisim pe de alta, de fapt rămân același profesor de engleza care nu are post și care trebuie sa se întrețină din meditații.

 

Semnificația debutului este, prin urmare, una totalmente eterica si fără alte consecințe practice decât aceea ca dimineața când ma trezesc și merg la baie sa ma spăl, când ma uit în oglinda ca sa ma asigur ca m-am trezit același care m-am culcat, îmi zic: “Ma, știi ceva? Ești scriitor!”.

 

Don Stephano – Don Quijote. Vorbiti-ne putin despre aceasta asociere care ii este servita cititorului chiar din primele pagini ale romanului Regele cu pene.

 

Daca in lumea asta nu ești suficient de precaut sa visezi, atunci viata ta devine dezgustător de mecanica si obositor de predictibila. Trăiești ca un mecanism si mori la fel cum se defectează un mecanism. Don Quijote, ca prototip de visător si totem al schizoizilor de tot felul, este singurul personaj din iconografia pe care o avem la îndemâna care are puterea sa te transforme din mecanism in ființă. Iar eu am vrut ca personajele mele sa para ființe. Mai departe e simplu.

 

Sau, poate nu e…

 

Care este astăzi imaginea regalității?

 

Astăzi nu mai e loc de regalitate decât la nivel strict individual. Fiecare amărât sau netot recalcitrant se declara monarh absolut peste ceea ce poseda. Oamenii beau bere pe terase din postura de conducători de state si imperii, isi bat nevestele bazându-se pe dreptul divin si se masturbează cu senzația ca, făcând lucrul acesta, văduvesc nația de infante si delfini. Individualismul acesta delirant si pustulat pe care îl trăim nu mai lasă loc pentru nici un personaj major care sa coaguleze mulțimea. O democratizare psihiatrica a noțiunii de regalitate a reușit sa o golească de conținutul istoric și sa facă din ea o vorba goala.

 

Si atunci, se recurge la regalitatea mea cu pene. Asa cum veți vedea citind romanul, ea este regalitatea altei lumi.

visa

O recenzie chirurgicală

logo_topNu o cunosc personal pe această doamnă VIORICA RĂDUȚĂ de la prestigioasa revistă ”Viața Românească”, a Uniunii scriitorilor, dar aprecierile ei la adresa cărții mele sunt cele mai  potrivite și cele mai exacte dintre toate recenziile scrise până acum.

 

O inteligență fermecătoare și o observație clinică de excepție, un literat care aplică pe text un aparat critic rafinat, complex si in deplină proprietate a observațiilor si termenilor.

 

Mulțumesc, doamnă! Citiți recenzia AICI

visa

 

sau aici:

 

SUB-STRAT „MITIC” – VIORICA RĂDUȚĂ

Romanul lui Constantin Ciucă, Regele cu pene, Cartea Românească, 2009, deşi debut în proză, indică o mânuire matură a temelor livrești, a procedeelor narative multiple, a decupajelor bine montate pe ansamblul epic, a descrierilor şi momentelor cotidiene sau onirice într-un carusel stăpânit de autorul care învinge livrescul în propriul sau teritoriu, donquijotismul, prin marca realității supusă unui asediu de optică/viziune. Titlul aminteşte zeul Quetzalcoatl, cu variaţiile sale, şi la scriitorii care preiau mitologia „şarpelui cu pene”, dar autorul de faţă fixează modelul în ipostaza de-„căzut”/ă, ca la „Ultim@vrăjitoare” de Alina Nelega, prin Don Stephano, personajul după Quijote, transportat într-o realitate banală foarte, ca într-o odisee minoră, printr-o Spanie mai mult a numelor sau toponimelor decât una autentică, în măsura în care e vorba de un non-loc, de fapt.

 


Cartea este, cu tot livrescul intabulat la distanţă (aluziile quijoteşti sau homerice sunt destule), întâi cronica unei realităţi de oriunde, fie hispanică, la suprafaţă (oricând românească în adâncime), una fără identitate, prin urmare comună, fie şi comunistă, cu micile apocalipse ale marginilor, persoane, locuri şi evenimente, pe un fir nu atât amplu, cât plin de surprize şi capcane, într-o naraţie condusă pe o porţiune plată, ca apoi să fie placată de oniric, fantasme, ambiguităţi, dublă, cu bizarerii optice. Asemenea compoziţie trage, de o parte, spre „realismul plat” al valului ego, de alta, spre un dincolo (ca la Don Quijote lecturile) iluzoriu şi grotesc, pe urmele unui Cărtărescu, cu care aduce şi instrumentaţia/viziunea catoptrică a visătorului nebun în plonjările sale prin cotidian, continuu dublat de iluzii ubicuitare.

 


Volumul are două „părţi” care poartă titluri anume, Etajul de purpură şi Fructul zemos, evocând două iubiri „cavalereşti”, pentru Dulcineea şi Nausicaa, personaje uşor de recunoscut în costumaţia lor livrescă, construite pe schema lui Ortega Y Gasset, însă, cu „iubitorul” Don Stephano şi cu iubitele în „stare de graţie” (doar în viziunea personajului), trase din fauna cea cotidiană, chiar periferică, fecioare-neveste, pline de nerv feroce, trădătoare, mai degrabă în spiritul grotescului cantemiresc al Helgei, cu plusul de frivolitate, polemic versus personajul cervantesc sau homeric. În scenele erotice autorul distribuie, însă, pe muchie, sacrul şi profanul („orgia” din „grâu”, în Natura Mater, cu Nausicaa, are, de pildă, un substrat mitic evident). Doar „regele” rămâne, prin stările meditative, onirice, nevrotice, mai ales prin iluziile de vedere „înaripată”, întreţinute optic (linie cărtăresciană), adevărata fiinţă „de aer”, cu acces la starea grotescă de înger, plutitor, şi la propriu, în ale existenţei, inadaptat „particolelor elementare”, houellebecq-iene, mecanicii vide a cotidianului. Tocmai realităţile sunt „mori de vânt” pentru acest Don Quijote postmodern, în ruptură ont(olog)ică faţă de propriile lecturi, dar şi dublat de balcanisme, oricâtă „geografie” hispanică ar menţiona autorul pe faţa texturii.

 


Naraţiunea a două iubiri, pe fundalul terţei povestiri a Maicii diabolizate, cu tratamentul său pervers, aleatoriu, debutează cu starea de însănătoşire/distanţare a lui Don Stephano din El Hospital Central de Todos Santos, Cordoba. Personajul îşi afirmă un crez antiquijotesc, în urma acestei terapii, cu care se va reîntâlni la sfârşit, convins „de lipsa de înţeles a poveştilor citite, precum şi de inutilitatea multora din faptele pe care le săvârşise”. Dar desfăşurarea evenimentelor demonstrează contrariul, numai că, în locul cărţii-model de vieţuire, nebunia-iluzie are în vizor iubirea de două ori profană, cu exemplarele ei decăzute din statura cea înainte mergătoare, idealizată. Don Stephano concepe o scrisoare fără de răspuns iubitei, urmare a rupturii cu ea, datorată unui fapt cotidian, mersul la aprozar (nu ajunge să mai cumpere zarzavat datorită cozii „comuniste”, alegoric tratate ca „animal”). Secvenţele reale, cele de la conac, din apartamentul „fetelor”, de la cârciumă, terasă, hotel etc., din alte locuri comune, sunt invadate, narativ dublate, cu viziunile personajului care dispune de o instrumentaţie catoptrică întru iluzie existenţială (în capitolul 4 chiar albastrul cerului devine „o lentilă… prin care privirea lui secretă călăto-rea…”). Formula de scris şi trăit este, prin urmare, așezarea peste real, profan, a viselor, nevrozelor, uneori chiar „complexe”, cum e cel al lui Oedip, finalizat cu figura Maicii Antoaneta, psihologul diavol, a treia „fiinţă de aer” à l’envers, iubită posibilă în alt spaţiu exotic, Africa. În finalul cărţii, altă externare este tot iluzorie, cu fuga de realitate a lui Don Stephano într-o continuă călătorie mentală. De fapt, mintea, explicit şi concret („O clipă mintea i se populă vizual cu chelneri, debarasatori, barmani…”), devine cel mai asiduu instrument de bizarerii, mai întâi optice, mai apoi de viziune, pe urmele lui Don Quijote, cel teleportat în mecanica stridentă a cotidianului, cu figuri de ghetou, dar şi de subconştient, cu visări, proiecţii, obsesii trecute şi rememorate peste „actualităţi”, nu mai puţin groteşti. Întâmplarea cu zarzavatul e plasată, de pildă, în cadrul primului episod erotic, dar coada, vestita noastră tortură comunistă, e tratată, ca să nu-l amintesc pe Florin Sicoe, dublu, ca „figură”, metaforică forte, în situaţie de concretă. Iată un pasaj, demn de o caricatură colectivă: „Acolo era o coadă mai mare decât toate cozile. Adică un animal lung şi nervos în care foarte mulţi oameni se împingeau unii în alţii şi se scărpinau. Cam o sută de bărbaţi şi femei (…). Atunci s-a iscat o debandadă anxioasă şi o vociferare a întregului animal în limba acelui animal (…). Oamenii se sudau…”.

 


E vorba de o anume tehnică, şi narativă, şi existenţială, totodată, a modificării, de-formării evenimentelor, oamenilor, peisajului, printr-o catoptrică/vedere strâmbă, bine mânuită în decupaje, suspans, schiţe caragialiene, momente de dramă cotidiană a Cavalerului. Fantasmele bărbatului în plin cotidian, colocvialitate joasă, o plimbare cu iubita, destăinuirile către Maica Antoaneta, mama devoratoare, obsesia copilului ori soldatului în clipita lor de iniţiere erotică, toate sunt strecurate sau placate printre/peste cele banalităţi, adormitoare de conştiinţă dar neadormite pentru puterea lor de iluzionare, egal trăire dincolo de realitate, a personajului. Tocmai această suprapunere de proze, tip ego cu aceea cărtăresciană, oniric-iluzorie, cu imagini bizare, de coşmar, vise propriu-zise, nevroze povestite întretăiat, cu anticipări şi reluări dozate, când măiestrit, când artificial, cu intertext şi paratext, fac un melanj narativ şi descriptiv demn de un romancier cu multiple suprafeţe, căutător de efecte şi defecte umane ori de vedere-viziune plată şi deformatoare deodată. În fantasma, excepţional condusă a episodul „Nepal”, de pildă, Don Stephano e situat între Femela Fleur şi Femeia Agnes, cu aluzii mitice inversate, caricate. Momentele de pe terasă şi din hotel, momentele rememorate, trăirilor, nevrozele se petrec la marginea fantasmei, în compunere dublă, real-iluzoriu. Şi aceasta datorită elementelor devenite, nu mai puţin de cinci ori, „oglindă de buzunar concavă”, cu efectul („deformările de rigoare”) anamorfotic scontat. Şi ceasul, şi râsul Femeii Fleur („în râsul ei…o jumătate a feţei îi este roşie, cealaltă verde ţipător…” etc), şi ochii acesteia, femeia însăşi „cu faţa ovală” sunt numite oglinzi, toate strâmbătoare. Ne situăm, după Orbitor, într-un baroc al imageriei catoptrice (chiar şi cea mentală este încadrabilă aici).

 


Autorul impune o naraţie din suprapuneri, cu tehnici romaneşti duble, cu mărunţirea imaginilor, evenimentelor cotidiene, de interior, peste cele onirice, peste momente nevrotice, coşmareşti, vizualizate deformat datorită „instrumentelor” folosite, urmare nevoii sale de iluzionare, o altă formă de înstrăinare contemporană. Lucrând omul şi existenţa la distanţă de modele, în ecou totuşi, autorul aduce iluzionistul personaj în mecanizare, înstrăinare actuală. Lumea bine stenografiată a senzaţiilor au o abstractă (şi poetică) desfăşurare, metafora pare prea placată pe cotidianul fără substanţă mitică, trupul, chiar al oraşului, e o poză, „cotidienele” distrug, uneori livrescul, dar decupajele, rupturile narative,”oniricele” sunt atent distribuite, kitsch-ul uman, peisagistic, portretistic asemenea, epicul pe episoade scurte creează aşteptări de poveste (şi poveştile chiar vin), momentele trecute se i-luminează în actualizări, proiecţiile sunt răsturnate prin ochii profani ai minorilor, mahalagiilor, chiar locurilor cenuşii, invadate într-un ritm drăcesc de viziuni bizare. Simplu, pe fereastră, de pildă, Don Stephano vede chipul Dulcineei în compoziţie arcimboldiană, dublă: „O piele perfectă, caldă şi lipsită de orice denivelări sau bube atât de comune pielii omului; pulpe cu o carne tare şi atât de vii, încât păreau nişte trupuri de delfin alunecoase (…); glezne atât de subţiri şi delicate, încât în visele lui Don Stephano tinerele căprioare din pădurile umbroase ale Andaluziei se înverzeau de invidie”. Instrumentele catoptrice se multiplică întocmai ca în proza lui Cărtărescu, până şi personajele sunt puse în iluzie optică-vizionară, cum ar fi, la prima întâlnire, chipul mic al fetiţei care va deveni viitoarea iubită. Orice element capătă atribute catoptrice strâmbe, ca în anamorfoză. Iată tot figura Dulcineei, cu modificări în spuma cafelei de dimineaţă: „Din cauza spumei care se învârtea”. Nevoia de iluzie devine ontologică pentru Don Stephano, care îşi stabileşte regatul în permanenta confuzie, postmodernă dumneaei, dintre cotidian (chiar microbiografeme) şi iluzie, cu un învins de profesie şi cu livrescul secondat de fantasme ale contemporaneităţii peste „realisme” de factură ego.

 


Regele cu pene, acest şarpe…mitic, împământenit, convenţional în Spania, aproape autohton, aş spune, este un roman complex şi impune un scriitor format.

Lansare (Decolare?)

Iata datele lansarii din cadrul Targului International de Carte Gaudeamus:

Vineri, 27 noiembrie 2009
ora 16.30: Lansarea romanului Regele cu pene, Constantin Ciucă
Prezintă: Radu Aldulescu, Cosmin Ciotloş
Locaţie: la standul editurilor Polirom şi Cartea Românească  (nivel 0,
standul nr. 27)

Catre ce va fi lansat romanul acesta care lasa atata lume cu gura cascata, ramane de vazut. Eu va invit sa vad si eu cu ochii mei, de curiozitate, ce fel de oameni mai trec prin fata cartilor si mai ales, cum arata cei care mai si scot bani din buzunar pentru vreuna dintre ele.

visa

Călare

Imagini din Fes, orașul african în care am scris partea a doua a cărții    

Un oraş de forma unei plăcinte rotunde uriaşe întinsă cât vezi cu ochii la poalele unui fel de munte pe care, cum aveam să aflu mai tarziu, plesnesc din când în când termometrele din cauza căldurii excesive. Sincer, când am intrat în oraşul ăla, nu ştiu de ce, mi s-au înmuiat picioarele. Nu semăna cu nimic. Nici cu Craiova, nici cu Târgoviştea, nici cu Baia Mare. Nici cu Slatina sau Medgidia.

De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, nici măcar nu semăna cu un oraş.

Când am intrat în casa aceea, eram convins că de fapt intrasem în primăria oraşului. Sau în una din reşedinţele provinciale ale regelui. Era o casă dezgustător de opulentă. Ridicol de mare. Insuportabil de frumoasă. Am numărat: în casă există, de dimensiuni variate, din materiale diferite şi de diferite culori, o sută optezicişipatru de perne. Cu sau fără ciucuri. Pe podea, pe paturi, pe lângă pereţi, pe lângă televizoare. Sunt perne peste tot. Totul este moale, fin, mângâietor. Totul te invită să te lungeşti. Totul te invită să te dezbraci.

Câteodată mă gândeam dacă nu era mai nimerit să ies în oraș călare, cu hamgerul la brâu și cu fesul pe cap pentru a ma simți mai contemporan cu orașul acela din altă lume.

Ei bine, petrecând acolo o bucată de vreme întinsă pe parcursul a două anotimpuri am observat un lucru pe cât de neșteptat pe atât e straniu: dacă nu ar vorbi limba aceea care nu seamănă cu nimic dar din care am reușit totuși să învățat să număr pînă la trei, ai putea jura, cu totul paradoxal, că marocanii, în marea lor majoritate,  sunt cetățeni români. De pe undeva de pe lângă Bistrița sau Titu.

Capsula de Evul Mediu.

 

Iată cum trebuie interpretat semaforul din poza de mai sus:

  • Verde= evul mediu.
  • Roșu = contemporan.
  • Galben = suspended animation.

 

 

 

Despre scrierea cărții

Cartea asta a fost scrisă și rescrisă pe parcursul a multor ani de zile și de aceea, la fel ca și vinul, împachetează în ea emoții adânci, distilate în esențe rare și scumpe.

 

O parte din ea a fost scrisă într-o cameră coșcovita dintr-un orășel dobrogean apatic şi fierbinte unde am stat 7 (șapte) ani de unul singur într-o cameră cu cărți pe care mi-am dat salariile de profesor. Exagerez însă când spun că am trăit singur. Am avut colegi de cameră excentrici, de toate culorile și de toate mărimile pe care nu i-am identificat însă niciodată corect pentru că la gândaci nu mă pricep prea bine .

 

O altă parte a fost scrisă în singurătatea sterilă cu iz de chilie din apartamentul cavernos al părinților mei, bătrâni şi bolnavi, dintr-un cartier proletar al unui oraș odată fost boieresc. M-am ferit tot timpul cât am stat acolo să îi deschid fereastra pentru a nu simți vreun imbold incontrolabil de a comite o crimă. În faţa blocului, pe spațiul unde trebuiau să fie în mod normal ronduri cu crăițe și petunii, se strângeau să facă grătare şi să bea bere cât e ziua de lungă câteva familii de ţigani care se întreceau unii pe alţii cu mereu aceeaşi gamă de înjurături lipsite de imaginAss Medina 0ație şi râgâieli demonstrative. Lor le mulţumesc pentru că ce ar fi fost cartea asta fără nevroză?

 

În fine, o altă parte a romanului a fost scrisă printre portocalii înfloriţi în alb şi leandrii plesniţi în ciclam din cetatea mereu însorită a Fesului, plină de cerșetori pedanți și măgăruși cuminți, pe pământul roşu şi fierbinte al Marocului. Acolo, într-o cameră mică dar curată, reținut o vreme într-un prizonierat amical şi benevol de o femeie căreia îi mulțumesc acum pentru toate, am scris în fiecare dimineaţă, de la prima chemare a muezinului până la ora fierbinţelii când trebuia să las naibii totul şi să mă trântesc în jetul de aer condiţionat din salon, cele mai reuşite pagini ale părții a doua.

Capitolul 43

         Întinzând mâna către Nausicaa, zise încet:

          – Dă-mi, te rog, legătura de chei.

          Nausicaa scoase legătura de chei din poşetă şi i-o întinse. Don Stephano o luă, răsfiră cheile şi, după ce apucă în mână una micuţă, galbenă, i-o arătă Nausicăi şi spuse:

         – Ştii unde îmi ţin eu soldaţeii de plumb?

         Nausicaa se uită drept în ochii lui şi spuse simplu:

         – Da, pe raftul de lângă oglindă.

         – Exact. Uite, te duci acasă şi dai soldaţii de plumb la o parte. În spatele lor sunt nişte maşinuţe. Le dai şi pe alea la o parte. Să ai te rog grijă că la una i s-au desprins două roţi, să nu se piardă. Aşaa… În spatele maşinuţelor sunt nişte cărţi. Printre ele este una mare neagră, pe care scrie Immanuel Kant.

          Nausicaa îl privea atent şi memora cu exactitate ceea ce spunea el.

            – E o carte groasă şi grea. O tragi de acolo de pe raft iar în spatele ei a sa găseşti o cutiuţă de fier. De fapt este de bronz, dar nu contează. O scoţi de acolo şi ai să vezi că are o încuietoare mică în care se potriveşte cheiţa asta. Înţelegi?

           Amândouă femeile îl priveau cu atenţia încordată la maximum. Don Stephano nu putu să nu observe că, transfiguată de curiozitate, Jinia părea şi ea o femeie frumoasă. Dădură din cap ca la o comandă. Apoi Don Stephano continuă:

           – Descui cutiuţa iar în ea ai să găseşti cincizeci de ludovici de aur. Iei de acolo patruzeci şi i-i dai lui maic-ta să plătească datoria. Pe urma închizi cutiuţa şi o pui la loc. Sau unde vrei tu. Şi să nu uiţi să pui soldaţii de plumb exact aşa cum au fost. Bine?

          Nausicaa dădu din cap în semn că a înţeles. Ochii Jiniei începură să lucească de parcă luase un drog. Se ridică de acolo de unde şedea pe margine, veni la el la capul patului şi, ridicându-l puţin de pe pernă, îl apucă în braţele ei vânjoase şi îl îmbrăţişă. Îi căută buzele şi i le sărută cu buzele ei mari şi cărnoase. Îl strânse la piept câteva secunde bune, gata să îl sufoce. Se lăsase peste el iar ţâţele ei mari se presau acum de pieptul lui, dezgolite de decolteul bluzei. Îi dădu drumul în cele din urmă şi se ridică. Nausicaa se uita la ei serioasă. Nu făcu nici un gest decât băgă la loc legătura de chei în poşetă şi trase fermoarul.

          – Şi, zi aşa, izbucni Jinia dintr-o dată, eliberată, tare de se auzi în tot salonul. Ha ha ha, credeai ca ţi-au tăiat aştia pula, î?

         Şi izbucni într-un râs atât de sănătos încât se îndoi pe spate.

         Tot salonul izbucni în râs. Chiar şi din interiorul cochiliei de ghips se auziră căteva râsete slabe. Lui Don Stephano i se făcu jenă. Într-adevăr, aşa crezuse. Nu fusese de fapt decât o sondă introdusă pentru a urina mai uşor.

– Mă, mamă! exclamă încet Nausicaa, ruşinată.

Apoi îşi luară rămas bun. El rămase în pat rezemat în şezut şi le privi depărtându-se spre uşă. De acolo din uşă, Jinia îi trimise bezele şi ieşi. Nausicaa rămase o fracţiune de secundă mai mult în cadrul uşii şi îl privi de acolo drept în ochi. Apoi ieşi şi dispăru pe holuri. În urma ei, ameţit şi strecurându-se cu dificultate prin propriul destin ca printr-un hăţiş care îl zgâria, Don Stephano se gândi la cele două roţi ale maşinuţei care se puteau desprinde cu uşurinţă dacă nu erau manipulate cu grijă. Totuşi, le-ar fi găsit uşor. Nu aveau unde să cadă în altă parte decât pe covor.

Capitolul 38

              Se vedeau două fete tinere în două fustiţe scurte, roşii. Una dintre ele se mişcă spre şosea iar Don Stephano  crezu că au de gând să facă autostopul. Încetini dintr-o formă pasageră de curiozitate.

            – Ia uită-le, zise pe neaşteptate Nausicaa.

            – Pe cine? întrebă Don Stephano neînţelegând la cine se referea şi privind în aceaş timp spre stânga şoselei. 

            – Pe fete, spuse ea.

            – Care fete? întrebă el.

            – Fetele de la pod.

            În primul moment nu îşi dădu seama despre ce fel de fete era vorba.

            – Le cunoşti? întrebă el mirat

            Apoi brusc îşi aminti de ceea ce spusese Halea de Lunfarda despre pod şi despre ceea ce se face la pod. Îl cuprinse ruşinea. Privi scurt către ea să îi vadă faţa. Se gândi că ar fi putut să înţeleagă ce gândea despre fetele acelea. Şi despre ce făceau ele. Dar ea avea aceeaşi privire, egală, din care nu răzbătea nici o emoţie. Îşi ţinea picioarele lipite unul de altul, dezgolite până sus şi privea netulburată prin parbriz către cele două tinere care acum ajunseseră foarte apoape. Seninătatea ei, poziţia ei în maşină, fetele de afară şi o căldură între picioarele lui Don Stephano. O căldură şi un început de mişcare între picioarele lui.  

            Încetini şi mai mult. Una dintre fete ajunsese la marginea şoselei şi acum începuse să ridice mâna dreaptă. O vedea bine. Avea părul negru şi lung iar picioarele îi erau puternice şi bine proporţionate, de atletă. Maşina ajunse în dreptul ei. Fata se lăsă puţin în jos ca să poată fi văzuă prin parbrizul lateral. Şi făcu un gest neaşteptat care îl tulbură: deschise larg gura spre el iar cu mâna pe care o avea ridicată arătă către interiorul gurii. Se vedea ca într-o fereastră. Avea gura larg deschisă şi cu degetul mâinii drepte arăta  adânc în interiorul gurii, spre gât. Din trecerea încetinită a maşinii Don Stephan o văzu pe tânăra care îl privea drept în ochi solicitând din partea lui să îi bage ceva în gură. Să îi bage ceva în gât. Îi vedea omuşorul din gât, palpitând. Îi vedea şirurile de dinţi ducându-se către fundul roz al gurii şi o carie la un molar. În spatele incisivilor de jos strălucea adunată puţină salivă. Fata aceea îi cerea lui să îi introducă o parte a trupului său acolo, în gura aceea cu care tocmai mestecase nişte biscuiţi. Era atât de neaşteptat, de vulgar şi de aiuritor ce făcea acolo tânăra încât îl cuprinse o frică stranie.