Despre scrierea cărții

Cartea asta a fost scrisă și rescrisă pe parcursul a multor ani de zile și de aceea, la fel ca și vinul, împachetează în ea emoții adânci, distilate în esențe rare și scumpe.

 

O parte din ea a fost scrisă într-o cameră coșcovita dintr-un orășel dobrogean apatic şi fierbinte unde am stat 7 (șapte) ani de unul singur într-o cameră cu cărți pe care mi-am dat salariile de profesor. Exagerez însă când spun că am trăit singur. Am avut colegi de cameră excentrici, de toate culorile și de toate mărimile pe care nu i-am identificat însă niciodată corect pentru că la gândaci nu mă pricep prea bine .

 

O altă parte a fost scrisă în singurătatea sterilă cu iz de chilie din apartamentul cavernos al părinților mei, bătrâni şi bolnavi, dintr-un cartier proletar al unui oraș odată fost boieresc. M-am ferit tot timpul cât am stat acolo să îi deschid fereastra pentru a nu simți vreun imbold incontrolabil de a comite o crimă. În faţa blocului, pe spațiul unde trebuiau să fie în mod normal ronduri cu crăițe și petunii, se strângeau să facă grătare şi să bea bere cât e ziua de lungă câteva familii de ţigani care se întreceau unii pe alţii cu mereu aceeaşi gamă de înjurături lipsite de imaginAss Medina 0ație şi râgâieli demonstrative. Lor le mulţumesc pentru că ce ar fi fost cartea asta fără nevroză?

 

În fine, o altă parte a romanului a fost scrisă printre portocalii înfloriţi în alb şi leandrii plesniţi în ciclam din cetatea mereu însorită a Fesului, plină de cerșetori pedanți și măgăruși cuminți, pe pământul roşu şi fierbinte al Marocului. Acolo, într-o cameră mică dar curată, reținut o vreme într-un prizonierat amical şi benevol de o femeie căreia îi mulțumesc acum pentru toate, am scris în fiecare dimineaţă, de la prima chemare a muezinului până la ora fierbinţelii când trebuia să las naibii totul şi să mă trântesc în jetul de aer condiţionat din salon, cele mai reuşite pagini ale părții a doua.

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone

Autostop spre neant

Nu am să uit niciodată întâmplarea asta stranie care, împreună cu încă vreo două sau trei, cam de aceeași natură, m-au făcut să mă îndoiesc de raționalitatea lumii.

 

Veneam cu mașina de la mare și undeva într-un sat din ăsta dobrogean în care bălăriile sunt mai înalte decât casele, am văzut din depărtare pe marginea șoselei  o țigancă grasă și jegoasă, înfofolită în tot felul de șaluri și cârpe care se pregătea să facă autostopul. De când am luat odată un cuplu de ”homeleși” pe lângă Nazarcea după care vreo două săptămâni nu am mai putut să mă urc în mașină din cauza mirosului lăsat de ei, hotărâsem că nu mai iau pe nimeni la autostop. Deci văzând țiganca, ieșită până aproape de mijlocul șoselei și făcând cu mâna, am încetinit iar când am ajuns în dreptul ei, am ocolit-o cu grijă și am trecut mai departe. Totuși, dintr-o curiozitate morbidă am întors o clipă capul să o mai văd o dată. Și atunci, prin parbrizul lateral, deși nu puteam auzi nimic, i-am vazut gura și i-am putut citi pe buze ce spunea cu ură uitându-se după noi: ”Alege-s-ar praful de voi”!

 

Eram în mașină cu dragostea vieții mele.

La câteva luni ne-am despărțit. Ea a plecat în Italia pentru totdeauna iar eu în spitalul de psihiatrie pentru un an de zile. Am pierdut iubirea, am pierdut afacerea pe care o aveam, am pierdut casa. He he, și am pierdut inclusiv masina de care vorbesc!

 

Tot!

 

S-a ales praful!

 

A mai rămas cartea asta, citită de câțiva oameni.

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone

Hot

logo La vremea apariției ei, a fost o știre într-atât de fierbinte încât, văzând cartea la Târgul de carte Gaudeamus din București, după cum se vede, au preluat-o și cei de la Hot News!

visa

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone

Buricul pamantului – Interviu in „SUPLIMENTUL DE CULTURA”

“Cind iti apare o carte ai impresia ca ai devenit buricul pamântului”
TREI RASPUNSURI DE LA CONSTANTIN CIUCA
Bogdan Romaniuc
suplimentul-de-cultura-300x95

Ati debutat anul acesta atât în poezie, cit si în proza. Ce semnificatie are acest dublu debut pentru dumneavoastră?

 

Ar fi neadevărat sa spun ca debutul, adică trecerea textelor mele dintr-un manuscris aflat în computerul meu personal într-o carte aflata în librarii impersonale, nu m-a bucurat. Ba da. M-a bucurat si m-a emoționat. Sa ții în mina o carte în al cărei text sa știi ca e împachetată emoția cea mai semnificativa a vieții tale nu e deloc o bagatela. Si nu e un lucru care sa ti se întâmple in fiecare zi. Când iți apare o carte ai, brusc si iremediabil, impresia ca ai devenit buricul pământului. Ca toată planeta o sa se înghesuie si o sa se calce în picioare ca sa apuce un exemplar din cartea ta si ca, până seara, toată lumea o va fi citit pe nerăsuflate.

 

Si, pentru o zi sau doua, chiar asa m-am simțit si eu. Un buric local al planetei care se tot uita in sus către cer sa vadă când încep sa ii cada laurii pe cap. De aceea nu o sa va mire dacă va spun ca apariția cărților mele mi s-a părut un eveniment care mi se cuvenea. Ca buric al pământului, totul ti se cuvine.

 
Ce semnificație are debutul pentru mine? Pai, are aceeași semnificație pe care o are pentru un caporal avansarea brusca la gradul de general pentru simplul fapt ca se afla si el la un moment dat pe câmpul de lupta. In campaniile și bătăliile mele interioare pe care le duc cu tot ceea ce nu sunt eu, am fost făcut general. Sau, mai corect, si general. Si uite asa, acum caporal pe de o parte, generalisim pe de alta, de fapt rămân același profesor de engleza care nu are post și care trebuie sa se întrețină din meditații.

 

Semnificația debutului este, prin urmare, una totalmente eterica si fără alte consecințe practice decât aceea ca dimineața când ma trezesc și merg la baie sa ma spăl, când ma uit in oglinda ca sa ma asigur ca m-am trezit același care m-am culcat, îmi zic: “Ma, știi ceva? Est i scriitor!”.

 

Don Stephano – Don Quijote. Vorbiti-ne putin despre aceasta asociere care ii este servita cititorului chiar din primele pagini ale romanului Regele cu pene.

 

Daca in lumea asta nu esti suficient de precaut sa visezi, atunci viata ta devine dezgustator de mecanica si obositor de predictibila. Traiesti ca un mecanism si mori la fel cum se defecteaza un mecanism. Don Quijote, ca prototip de visator si totem al schizoizilor de tot felul, este singurul personaj din iconografia pe care o avem la indemina care are puterea sa te transforme din mecanism in fiinta. Iar eu am vrut ca personajele mele sa para fiinte. Mai departe e simplu.
Sau, poate nu e…

 

Care este astăzi imaginea regalității?

 

Astăzi nu mai e loc de regalitate decât la nivel strict individual. Fiecare amărât sau netot recalcitrant se declara monarh absolut peste ceea ce poseda. Oameni beau bere pe terase din postura de conducatori de state si imperii, isi bat nevestele bazindu-se pe dreptul divin si se masturbeaza cu senzatia ca, facind lucrul acesta, vaduvesc natia de infante si delfini. Individualismul acesta delirant si pustulant pe care il traim nu mai lasa loc pentru nici un personaj major care sa coaguleze multimea. O democratizare psihiatrica a notiunii de regalitate a reusit sa o goleasca de continutul istoric si sa faca din ea o vorba goala.

 

Si atunci, se recurge la regalitatea mea cu pene. Asa cum veti vedea citind romanul, ea este regalitatea altei lumi.

visa

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone

O recenzie chirurgicală

logo_topNu o cunosc personal pe această doamnă VIORICA RĂDUȚĂ de la prestigioasa revistă Viața Românească dar aprecierile ei la adresa cărții sunt cele mai plastice, cele mai corecte și cele mai potrivite dintre toate recenziile scrise până acum la cartea mea. Mă bucură nespus să văd că mai există literați care aplică pe text un aparat critic rafinat, complex si in deplină proprietate a abservațiilor si afirmațiilor.  O inteligență fermecătoare și o observație clinică de excepție. Mulțumesc, doamnă!

Citiți recenzia AICI

visa

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone

Lansare (Decolare?)

Iata datele lansarii din cadrul Targului International de Carte Gaudeamus:

Vineri, 27 noiembrie 2009
ora 16.30: Lansarea romanului Regele cu pene, Constantin Ciucă
Prezintă: Radu Aldulescu, Cosmin Ciotloş
Locaţie: la standul editurilor Polirom şi Cartea Românească  (nivel 0,
standul nr. 27)

Catre ce va fi lansat romanul acesta care lasa atata lume cu gura cascata, ramane de vazut. Eu va invit sa vad si eu cu ochii mei, de curiozitate, ce fel de oameni mai trec prin fata cartilor si mai ales, cum arata cei care mai si scot bani din buzunar pentru vreuna dintre ele.

visa

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone

Călare

Imagini din Fes, orașul african în care am scris partea a doua a cărții    

Un oraş de forma unei plăcinte rotunde uriaşe întinsă cât vezi cu ochii la poalele unui fel de munte pe care, cum aveam să aflu mai tarziu, plesnesc din când în când termometrele din cauza căldurii excesive. Sincer, când am intrat în oraşul ăla, nu ştiu de ce, mi s-au înmuiat picioarele. Nu semăna cu nimic. Nici cu Craiova, nici cu Târgoviştea, nici cu Baia Mare. Nici cu Slatina sau Medgidia.

De fapt, dacă stau mai bine să mă gândesc, nici măcar nu semăna cu un oraş.

Când am intrat în casa aceea, eram convins că de fapt intrasem în primăria oraşului. Sau în una din reşedinţele provinciale ale regelui. Era o casă dezgustător de opulentă. Ridicol de mare. Insuportabil de frumoasă. Am numărat: în casă există, de dimensiuni variate, din materiale diferite şi de diferite culori, o sută optezicişipatru de perne. Cu sau fără ciucuri. Pe podea, pe paturi, pe lângă pereţi, pe lângă televizoare. Sunt perne peste tot. Totul este moale, fin, mângâietor. Totul te invită să te lungeşti. Totul te invită să te dezbraci.

Câteodată mă gândeam dacă nu era mai nimerit să ies în oraș călare, cu hamgerul la brâu și cu fesul pe cap pentru a ma simți mai contemporan cu orașul acela din altă lume.

Ei bine, petrecând acolo o bucată de vreme întinsă pe parcursul a două anotimpuri am observat un lucru pe cât de neșteptat pe atât e straniu: dacă nu ar vorbi limba aceea care nu seamănă cu nimic dar din care am reușit totuși să învățat să număr pînă la trei, ai putea jura, cu totul paradoxal, că marocanii, în marea lor majoritate,  sunt cetățeni români. De pe undeva de pe lângă Bistrița sau Titu.

Capsula de Evul Mediu.

 

Iată cum trebuie interpretat semaforul din poza de mai sus:

  • Verde= evul mediu.
  • Roșu = contemporan.
  • Galben = suspended animation.

 

 

 

Dă mai departe...Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterPin on PinterestEmail this to someone